Acum vreo doi ani ani discutam cu un analist media care îmi demonstra cu cifre şi argumente că investiţiile mogulilor în presă sunt bani aruncaţi pe fereastră.

Audienţa măsurabilă a acestor televiziuni, ziare şi bloguri rămânea relativ mică, în ciuda milioanelor pompate în trusturi. În al doilea rând, urnele se încăpăţânau să producă doar cvasi-eşecuri, deşi în prealabil campania era tip bombardament-covor. Maşinăria lucra bine unsă: lansatorii profesionişti porneau kompromatul sub acoperirea unui grup obscur sau publicaţie electronică greu de responsabilizat; apoi releele principale preluau asta ca ştire şi o vânturau în spaţiul public, sub acoperirea citării primei surse, în ciuda eventualelor dezminţiri sau dovezi că totul e o aiureală. Şi totuşi, spuneau unii, uite că nu prinde. M-am îndoit întotdeauna că lucrurile stăteau aşa. Fie şi fără succes electoral, un efect important al dezmăţului şi intoxicărilor isterice din spaţiul public era tot mai vizibil, prin efectul de descurajare a elitelor administrative, care în orice democraţie sunt complementul profesionist al clasei politice. Deja oameni de calitate începuseră să plece din ministere înainte de tăierile salariale, frustraţi de nerecunoaşterea performanţei şi de faptul că, tot mai mult, se putea spune chiar orice, despre oricine, dacă interesele tactice de partid o cereau. Oameni onorabili din sectorul privat erau greu de atras în instituţiile publice. Nu doar din cauza lefurilor demotivante - la limită, asta se putea asuma o vreme - ci pentru că cineva cu carieră şi familie normală acceptă multe provocări, dar nu să devină ridicol fiind tăvălit în văzul naţiunii prin troaca porcilor. De câţiva ani, de când cafteala a devenit singurul subiect important de comentat, s-a încheiat cu profesioniştii şi au rămas în scenă propagandiştii. După un deceniu de investiţii grijulii, poate a venit acum vremea ca Propaganda 2.0 să dea şi rezultate la urne. Sigur, contextul e dat de austeritate, care a amârât şi înfuriat lumea. Dar reacţia populară autentică n-a fost în România mai rea decât în alte ţări europene; dimpotrivă. Ceea ce ne distinge e aplombul şi energia paranoică cu care ea a fost instrumentalizată, fără nici o limită, ruşine sau preocupare pentru interesul public, după hachiţele unora, dincolo de ce s-a văzut în Grecia, Spania sau alte state cu probleme. Deriva politică în România a fost bruscă şi totală, lăsând în ofsaid chiar şi cântăreţii de conjunctură ai regimului Ponta-Antonescu, care evident nu se aşteptau ca bebeluşul social- democrat să se maturizeze în aşa un Frankenstein. Secretul a constat în renunţarea la jumătăţi de măsură şi ridicarea minciunii la nivel demenţial, de prostire în faţă: un fel de experiment Piteşti naţional, în care ori îţi abandonezi personalitatea şi urli în cor cu lupii, ori eşti călcat în picioare. În plus, impresia de forţă contează. Românii ţin cu cel drept doar în telenovele, compensând astfel pentru cinismul din viaţa de zi cu zi. Când treaba e pe bune, e mai sigur să te dai cu ala care pare călare pe situaţie, chiar dacă e cam violator din fire, în speranţa că din toată mulţimea asta, n-o să se ia chiar de tine. Cu alte cuvinte, anul ăsta sunt şanse ca paranoia şi boala mintală să fie autentic validate la urne. Cum spunea Bernard Shaw, democraţia este garanţia că nu suntem guvernaţi mai bine decât merităm.