Când inima celui mai cunoscut brand muzical din istorie a încetat să mai bată, în venele unei generaţii sângele s-a coagulat brusc şi a refuzat să curgă mai departe. Probabil sute de milioane de gânduri au traversat oceanele lumii şi s-au oprit la porţile ferecate de la Neverland. În soarele neclintit, căluţii caruselului ar fi strălucit ciudat. Peste câţiva ani, copiii altei generaţii vor alerga printre ei.

Michael Jackson le va spune aceleaşi poveşti care au forţat acum trei decenii lumea să se schimbe. Sunt istoriile care supravieţuiesc unei vieţi monumentale. În bine şi în rău, “Jacko” e despre cum să sfidezi prejudecăţile negre ale oamenilor albi, despre cum să reinventezi cultura populară, despre cum să ai totul şi totuşi asta să nu însemne nimic la mijlocul celei mai mari aglomeraţii de suflete înstrăinate.

Michael a visat decenii la rând că poate fi un Peter Pan postmodern. Mulţi şi-l vor aminti ca fiind cel mai mare obiect de cult produs vreodată de industria muzicală. Unii îl vor invoca pentru ciudăţeniile care i-au marcat viaţa. Şi unii, şi alţii, vor greşi.

Michael Jackson nu-şi mai aparţine de mult. Geniul său este o mega-colecţie de amintiri, sentimente şi singurătăţi, poate cea mai mare producţie colectivă de memorii a umanităţii. Nu e o exagerare: Michael a vândut aproape un miliard de albume în întreaga sa carieră. Vocea sa inconfundabilă a provocat tot atâtea procese chimice în creierele celor care şi-au dedicat fie şi câteva minute din viaţă pentru a-l asculta. Tabelul lui Mendeleev nu l-a iertat însă pe acest bărbat atât de uman, imperfect şi singur. Impulsurile electrice au refuzat să mai mimeze viaţa în trupul slăbit şi anesteziat al lui Jackson. Pe 25 iunie 2009, freakshowul a luat sfârşit. “Luaţi-mi numele şi lăsaţi-mă în pace”, sunt cuvintele-testament ale lui Michael, şoptite încet, într-un strigăt mut şi inutil, la mijlocul anilor ’90. “Zilele fericite vor face uitată durerea” continuă Regele-prizonier, prins între vis şi tragedie.

Michael se plimbă într-un trenci negru printr-o Moscovă alienată. Un stol de porumbei coboară încet, calculându-şi parcă bătăile aripilor, la picioarele unui trecător. O monedă zboară, făcând rotocoale goale în aerul umed, spre mâna întinsă a unui cerşetor. O ceaşcă de cafea se varsă fierbinte peste marginile finisate ale unei mese. O minge de baseball sparge în slow-motion o fereastră spre o altă lume. Una în care oamenii îşi iau timpul de a privi deasupra. Una în care umbrelele nu se mai deschid fricos şi protector. Una în care nu mai fugim la infinit spre lucrurile care nu contează. E lumea în care zborul unei libelule (Peter Pan?) încă fascinează. Când aţi întins ultima oară mâna pentru a prinde câţiva stropi de ploaie în palmă?

Citiţi şi:

Moartea celor singuri ca iadul: Michael şi Elvis