Născut dintr-o relaţie efemeră a doi ilegalişti comunişti, românul a fost urmărit de eşecuri.

Cazul lui Andrei Haber, românul de origine israeliană care a ales să se sinucidă apelând la serviciile unei clinici specializate, repune pe tapet problema eticii eutanasierii şi a graniţelor între care instituţiile aprobă mişcarea liberului arbitru.

Paul Tauberg, cel mai bun prieten al lui Haber, acuză clinica Dignitas că, în loc să trateze depresia evidentă a amicului său, l-a eutanasiat, respectându-i dorinţa. Acuzaţiile sale se lovesc de zidul legislaţiei elveţiene, care recunoaşte stările sumbre de spirit printre handicapurile care dau voie unui om să-şi pună capăt zilelor.

Furia lui Tauberg faţă de comportamentul celor de la Dignitas e zăgăzuită şi de conştientizarea felului de a fi al celui dispărut: „Ne-am tot gândit... Dacă el a vrut atât de mult să moară, iar cei de la clinică i-au oferit ce a dorit, ce pretenţii mai putem avea?”, se întreabă prietenul lui Haber.

Tereza Barta, profesoară de film la Univeristatea York din Toron to, şi ea una dintre prietenii lui Haber, e mai puţin conciliantă: „Cred că cei de la Dignitas au profitat de faptul că nu avea apropiaţi în Elveţia. Era deprimat, dar deprimaţi sunt toţi oamenii care au trăit pe lumea asta”.

În scrisoarea pe care i-a trimis- o prietenului său Tauberg, cu câteva minute înainte de a fi eutanasiat, Andrei Haber vorbeşte despre litigiul pe care îl avea cu ultima sa soţie, îşi pomeneşte prima consoartă şi face o glumă în care transpar aluzii la originile sale de evreu comunist: „Sunt ajutat în această nobilă operaţie de o organizaţie care se va ocupa şi cu incinerarea cadavrului şi risipirea cenuşii. (...) nu va rămâne nici o urmă din mine pe această lume în care am venit din greşeală. Precum vezi, destinele post-mortem al lui Vladimir Ilici şi al meu sunt diametral opuse (Lenin a fost îmbălsămat - n.r.)”.

Paul Tauberg a povestit pentru EVZ cum l-a cunoscut pe Andrei Haber în Bucureştii anilor ’60 şi a dezvăluit câteva pagini din viaţa celui care a ales să se sinucidă asistat, epuizat fiind de trei divorţuri şi drama unui fiu pe care nu-l mai văzuse de la 2 ani, dezamăgire care îi amintea de propria copilărie.

SINGURĂTATE

Destinul celui născut din greşeală Cel care avea să-şi cumpere moartea de la o clinică elveţiană s-a născut din părinţi comunişti ilegalişti, care se cunoscuseră în una dintre temniţele regimului An tonescu. După ce l-au conceput pe Andrei s-au despărţit, tatăl întorcându-se la soţia legitimă. Haber senior a făcut parte din nomenclatura regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind ministru adjunct al industriei forestiere în anii ’50.

Paul Tauberg ştie toate astea din povestirile amicului său. „Ne-am împrietenit când aveam 20 de ani, eram vecini pe strada Mozart”, îşi aminteşte româno - canadianul. Nu au mers la şcoală împreună: Haber urma Facultatea de Fizică din cadrul Universităţii Bucureşti, Tauberg era înscris la Facultatea de Electronică din cadrul Politehnicii.

La mijlocul anilor ’70, au decis să părăsească ţara şi să se mute în Israel. Andrei Haber era deja căsătorit cu o evreică din România, care l-a urmat în exil. „Acolo a lucrat pentru mai multe firme, de fiecare dată la automatizări. La fabrica de hârtie a fost angajat doar în baza testului de inteligenţă, cei de-acolo nici n-au mai fost interesaţi să-i vadă abilităţile. Era o persoană sclipitoare, cunoştea vreo şapte limbi străine”, povesteşte Tauberg. Seria relaţiilor destrămate

Drumurile celor doi prieteni s-au despărţit în 1980, când Andrei a ales să-şi mute exilul în Elveţia, iar Paul - în Canada. Haber a continuat să lucreze în software engenieering, ajungând la un standard de viaţă îndestulător. Mai întâi a fost salariatul unei companii din Basel, apoi, mulţi ani, la Digitron, ieşind la pensie de la EDS. Când muncea la o firmă care îl obliga să facă naveta între două oraşe a cunoscut-o pe femeia de la care avea să aibă unicul fiu.

Venirea pe lume a băiatului a însemnat începutul destrămării vieţii lui. S-a despărţit de soţia care îl urmase din România. El veţi anca n-a mai vrut să-l vadă pentru prea multă vreme, după ce i-a născut fiul, ameninţând că, dacă insistă să-i întâlnească, va fugi până la capătul lumii. Aşa a făcut.

Şi-a luat băieţelul de 2 ani şi a plecat în Reunion, o insulă din Oceanul Indian, ale cărei stânci şi păduri tropicale formează cel mai exotic departament al Franţei. Gândul că fiul lui îi va fi străin aşa cum el însuşi fusese pentru demnitarul din guvernul lui Dej a fost una dintre obsesiile care l-au însoţit pe Haber până când a înghiţit hapul preparat de cei de la clinica Dignitas.

La mijlocul anilor ’90, pentru Haber a urmat o scurtă căsătorie cu o rusoaică şi apoi un alt mariaj eşuat, cu o ucraineancă. De ultima femeie a rămas legat în acte timp de şapte ani. Era o formă de a-şi răscumpăra vina pentru că o smulsese din lumea ei rurală, aducând- o în Elveţia. Îi cumpărase şi o locuinţă şi-i dădea şi bani să se întreţină.

A trăit un şoc la capătul celor şapte ani, când femeia a cerut divorţul şi deschiderea unei acţiuni de partaj. „Şi femeia asta simplă să-mi vrea răul!”, exclama el, uluit, în faţa prietenilor. S-a sinucis doar după ce s-a asigurat că judecătorii nu-i dăduseră ucrainencei nicio leţcaie.

INSPIRAŢIE Film pentru lucrarea de masterat

Cazul eutanasierii lui Andrei Haber a fost mai întâi relatat în ziarul canadian National Post. Paul Tauberg simte nevoia unei erate la cele scrise de publicaţia din Toronto. „S-a scris că am plecat din cauza persecuţiilor de care am fi avut parte. E forţat. Am plecat pentru mai bune perspective economice, sătui de ridicolul orânduirii ceauşiste”.

Tom Blackwell, autorul articolului din National Post, a declarat pentru EVZ că a primit puţine reacţii în urma articolului despre Haber: „Sunt surprins, pentru că problema sinuciderii asistate este încă o temă foarte dezbătută aici. Probabil că publicul s-a plictisit. Cu două săptămâni în urmă mai scrisesem un articol despre Dignitas”.

Reacţii mai multe a primit Paul Tauberg: un student din Canada i-a zis că vrea să facă un film despre Haber pentru lucrarea de masterat.

MOARTE PLĂTITĂ Elveţia, ultima gară

Clinica elveţiană Dignitas a confirmat pentru EVZ că l-a avut ca „pacient” pe Andrei Haber. „Tot ce a apărut în media despre acest caz nu reflectă realitatea”, spun cei de la Dignitas în comunicatul transmis.

Aceştia continuă arătând că nu acceptă niciodată eutanasierea unei persoane care suferă de depresie, fără ca aceasta, în prealabil, să fi avut parte de psihoterapie. „Condiţia aceasta a fost îndeplinită scrupulos şi pentru o lungă perioadă de timp în cazul dlui Haber”, mai susţine Dignitas, înainte de a cita o decizie a Curţii Supreme Elveţiene care statuează dreptul persoanelor de a-şi stabili momentul morţii ca parte a dreptului de a decide asupra propriei vieţi.

Pe teritoriul Elveţiei, Dignitas nu e singurul „abator” pentru suferinzii de boli incurabile. Societatea Exit International face şi ea serviciul trimiterii oamenilor pe lumea cealaltă, însă nu a tuturor. Doar a celor cu paşaport elveţian. Străinii care vor să fie eutanasiaţi sfârşesc obligatoriu în apartamentele închiriate de Dignitas în diverse oraşe din ţară.

Până acum, aproape 900 de oameni şi-au găsit sfârşitul pe canapelele Dignitas, cifră care pune pe harta turismului elveţian un itinerar al sinucigaşilor.

Cât câştigă o clinică din fiecare eutanasiere e un secret la care doar puţini au acces. Apropiaţii lui Andrei Haber cred că gestul prietenului lor a finanţat acestă industrie cu 7.000 euro.

Presa a reuşit de rare ori să dea la o parte perdelele grele care acoperă afacerea Dignitas şi pe creierul ei, avocatul Ludwig Minelli. Filmat de televiziunea Sky, foindu-se printr-o încăpere cu pereţii blindaţi cu rafturi cu cărţi, acesta proclamă unul dintre crezurile care l-a făcut celebru: dreptul la sinucidere. În documentar, e prezentat cazul unui englez diagnosticat cu boala neuronului motor, care a venit la Dignitas cu puţin timp înainte ca maladia să-i ia definitiv în stăpânire organismul. Întins pe un pat, englezul bea printr-un pai lichidul cenuşiu pe care asistenţii i l-au turnat într-un pahar şi închide ochii.

Cât timp aşteaptă în anticamera morţii, 30 de minute, nevasta îl ţine de picioare. După o jumătate de oră, îşi pierde pulsul şi devine inert. Cei care îi stau alături şuşotesc: „S-a dus, s-a dus”. (A contribuit Liviana Rotaru)

STATISTICĂ

10% din populaţie este depresivă Geta Roman

Statisticile arată că depresia este o boală destul de răspândită. „Se consideră că, de-a lungul vieţii, o persoană din patru poate avea un episod depresiv, iar proporţia în populaţie a afecţiunii este undeva la 10 la sută”, spune psihiatrul Eugen Hriscu, de la Clinica Psymotion din Capitală. În ţara noastră nu se cunosc însă date exacte legate de numărul bolnavilor.

Legea românească permite ca bolnavii care au stări depresive majore să fie internaţi în spitale la cererea rudelor şi să fie trataţi contra voinţei lor. Formele uşoare de boală pot fi însă tratate cu succes cu ajutorul psihoterapiei şi cu medicamente, în ambulator.

„În cele mai multe cazuri, depresia nu este o boală irecuperabilă şi poate fi tratată dacă se aplelează la ajutor calificat”, ţine să precizeze dr. Eugen Hriscu.

Sunt însă şi cazuri în care bolnavii sunt rezistenţi la tratamente, iar boala este recurentă (după un episod depresiv, bolnavul îşi revine, apoi cade din nou în depresie). Semnele bolii: tristeţe, gânduri de inutilitate

Pe lângă faptul că este destul de frecventă, această afecţiune este şi în topul bolilor cauzatoare de dizabilitate, mai ales în cazul bolnavilor din ţări vestice. „Cei afectaţi îşi iau mai multe concedii medicale, boala îi împiedică să se bucure de viaţă, să muncească, renunţă la job şi îşi caută unul mai puţin solicitant, dar se şi pensionează mai repede”, explică specialistul.

Principalele manifestări ale de presiilor sunt dispoziţia tristă, lipsa de energie, apariţia gândurilor de inutilitate - „viaţa mea nu mai face doi bani” - şi a celor de suicid. „Alte manifestări ţin de corp: apar tulburări de somn (cei a fectaţi se trezesc dimineaţa devreme, nu mai pot adormi şi sunt cuprinşi de gânduri negative). În plus, depresivii se pot îngrăşa sau, din contră, pot slăbi”, mai explică psihiatrul Eugen Hriscu.

Despre ceea ce s-a întâmplat cu Andrei Haber în Elveţia, medicul spune că „este la marginea eticii, se pune problema autodeterminării - în ce măsură pot să dispun de viaţa mea -, dar şi a actului medical”.

Citiţi şi: DESTIN TRAGIC: Românul care a ales moartea asistată