– Ăsta nu a mâncat rahat când era mic, s-a spălat în el de-a dreptul! spuneau cârcotașii invidioși pe soarta lui Vasile.

– Ce vorbești? I-a dat Dumnezeu noroc cu carul, ce-i drept, dar e urât și negru ca noaptea. Într-adevăr, la capitolul frumusețe cartea vieții lui eșuase lamentabil. Dar lucrul acesta nu-i putea fi imputat lui Vasile, ci, mai degrabă, părinților care-l concepuseră la spartul târgului, când se terminaseră frumusețea și carisma.

– La urma urmei, îl consola maică-sa, un bărbat nu trebuie să fie neapărat frumos. Bogăția și bărbăția îngenunchează orice femeie. 

Vasile se încrezuse cu sfințenie în vorbele mamei și făcuse pace cu oglinda până într-acolo încât o privea cu îngăduință și resemnare. Între noi fie

vorba, nu era chiar cel mai urât bărbat din lume. Și asta n-o spun eu, ca să vă fac să-l îndrăgiți. Dacă e să judecăm după succesul pe care l-a avut în viață, Vasile ne-ar face pe toți invidioși. Făcea ce făcea și cucerea pe toată lumea cu vorbe meșteșugite. Ba unele femei se topeau ca niște căprioare doborâte de mii de alice și nu-i mai ieșeau din vorbă.

Cele mai influente poziții Vasile le obținuse datorită femeilor. Le domina și se juca cu mintea lor, iar ele, singure și neștiutoare, îi făceau pe plac pentru că altfel n-aveau încotro. Poate vă întrebați cu ce se ocupa Vasile. M-au furat cuvintele și am omis să vă spun. Era judecător. De fapt, nu orice judecător – era președinte de instanță. Și acum se naște firească întrebare – cum ar putea un judecător să facă bani altfel decât încasându-și salariul lunar? Nimic mai simplu.

Vasile se înhăitase cu un avocat dubios, care se îmbogățise scoțând oamenii din pușcării. Nimic de obiectat în legătură cu această ocupație, dacă lucrurile nu ar fi fost mânjite de jegul corupției.

Te aștepți ca unii funcționari ai statului să nu fie integritatea întruchipată, dar, când în combinație apare și un avocat, lucrurile duhnesc a scârbă. Pe scurt, acest avocat plătea rate fixe

anumitor polițiști, iar organele statului în uniforme, rețineau indivizi pentru săvârșirea unor infracțiuni imaginare. Le inventau oamenilor dosare penale, groase cât Biblioteca Națională, îi speriau cu pușcăria și traiul la comun, până când bieții de ei cedau. În tot acest teatru grotesc, avocatul priceput apărea de nicăieri, ca un erou salvator, nu pe cal alb, ci într-un mercedes negru, eliberându-i pe infractorii hăituiți. Scenariul era atât de bine pus la punct, încât polițiștii acceptau să fie umiliți și jigniți de domnul avocat, care îi nimicea cu articole din codul penal

numai de el știute.

Infractorii se uitau la el ca la lumina izbăvitoare, nepricepând o iotă din înșiruirea de acte normative ce-i ieșeau printre dinți, iar concluzia era una firească : e bun, domnule, e priceput.

Totul se petrecea atât de rapid, încât reținuții erau liberi după câteva ore, ca să nu aibă timp să-și alerteze familiile. Cum să nu-i mulțumească apoi avocatului ? Cum să nu-i plătească onorarii

de succes usturătoare ?

– Domnule, libertatea nu are preț. Dacă nu eram eu, șase luni stăteai în arest preventiv.

– Dar sunt nevinovat, nu am făcut nimic, se apărau unii.

– Și cui crezi că îi pasă? În fața justiției suntem toți vinovați.

– Oamenii lăsau privirea în jos, îi dădeau dreptate, după care plăteau cât li se ceruse.

Într-o zi, avocatul și-a dat seama că a devenit prea bogat, prea bun, prea priceput ca să mai tranzacționeze libertatea cu niște amărâți de polițiști de secție. Voia să treacă la un alt nivel pentru că se cam săturase de mocirla infractorilor de drept comun.

– Du-mă și pe mine la masonii tăi, i-a spus unui prieten. Vreau să cunosc judecători și procurori.

– Nu e chiar atât de simplu, i-a răspuns amicul. Ca să te accepte, va trebui să cotizezi mulți bani. Loja asta e formată numai din oameni foarte puternici, dar bugetari. Înțelegi, nu ?

– Perfect! A exclamat avocatul. Plătesc oricât. E uimitor să vezi cum banii deschid uși și suflete. Efectul lor e atât de rapid, încât topește bariere, înfrânge principii, năruie scări de valori.

Avocatul era fascinat de oamenii pe care îi întâlnise și care se purtau atât de frumos cu el. Aici l-a cunoscut pe Vasile și s-au plăcut de la primele cuvinte.

– Nu te-am văzut prin sala de judecată. Faci mai mult civil? L-a întrebat Vasile.

– Ba din contră, intru doar în dosare penale, dar prefer să nu ajung cu ele în instanța de judecată. Oamenii plătesc bine dacă îi scapi de judecător.

– Crede-mă, vor plăti dublu dacă îi aduci în fața judecătorului potrivit, a râs Vasile și l-a bătut pe umăr.

Avocatul a înțeles aluzia, că doar era băiat deștept. În sfârșit investiția lui în masonerie începea să dea roade. Și-au schimbat numerele de telefon și au hotărât să se întâlnească a doua zi.

– Vino mâine pe la mine, să te familiarizezi cu instanța mea, i-a propus Vasile.

– Abia aștept. La zece voi fi acolo.

Așa a început marea lor prietenie. Vasile chiar avusese fler : infractorii plăteau fără să gândească atunci când ajungeau legați în cătușe în fața unui judecător. În scurtă vreme, avocatul cel priceput pusese stăpânire pe întreaga judecătorie.

Vă povesteam la început despre puterea judecătorului Vasile de a le convinge pe femei să-i facă pe plac. Aceste femei erau la rândul lor judecătoare, toate tinere și dornice să intre în grațiile

președintelui. N-aș putea să vă spun dacă primeau și ele ceva pentru soluțiile pe care le dădeau, pentru că ar însemna să vă mint și nu asta mi-am propus. Dar, mizând pe faptul că le-am cunoscut, aș fi mai înclinată să afirm că făceau toate astea pro bono.

Judecătorul Vasile rareori intra în ședințe de judecată. Iar dosarele în care prietenul său avocat era apărător, le evita cu sfințenie, ca să nu dea apă la moară bârfelor ce ar fi putut stârni bănuieli.

– Vreau să-mi fac o casă la țară, la părinții mei.

– Și cu ce te pot ajuta, Vasile? Bani, muncitori, sfaturi? L-a întrebat avocatul.

– Toate la un loc, i-a răspuns judecătorul. Nu știu ce m-aș face fără tine.

Casa a răsărit peste noapte, ca-n basme, fiind trecută, evident, pe numele părinților pensionari ai lui Vasile.

– Vezi că Mirela Petrescu l-a arestat pe ăla cu accidentul de muncă, s-a supărat avocatul. O să am probleme cu omul. Mi-a dat o grămadă de bani, iar eu ca prostul i-am promis că va fi liber.

– S-a speriat, l-a liniștit judecătorul Vasile. Ea nu e fată rea, doar că intră în panică repede. La următoarea prelungire a arestului preventiv, va fi liber. Îți promit.

Altă dată Vasile a vrut un apartament în centru. Avocatul a cam strâmbat din nas. Avea nevoie de o mare favoare în schimb.

– Am o propunere pentru tine, Vasile. Una care ne va aduce mulți bani.

– Sunt numai urechi.

– Vreau să promovezi la tribunal. Să intri în dosare mai complexe. Îți dai seama cât plătește un traficant de droguri ca să fie liber ? Vasile îl privea speriat.

– Dar o să pierd controlul instanței. Voi intra cu alt judecător în sala de judecată.

– Asta nu va fi o problemă. Vom avea mai puține dosare, dar pe bani mai mulți. Îmbătrânesc, Vasile, nu pot să stau toată ziua prin sălile de judecată.

Karma bună le-a fost prielnică și judecătorul Vasile a promovat la tribunal. Colega de complet cu care urma să intre în ședințele de judecată era Mirela Petrescu, fosta lui subordonată. Dacă nici ăsta nu e noroc, să-mi spuneți voi ce e.

Clienții avocatului erau mai puțini, dar erau oameni de calitate, dispuși să cumpere bunăvoința judecătorilor. Fusese o mișcare inspirată. Vasile cerea bani și în numele colegei de complet, pentru că acum decizia era împărțită. Însă Mirela Petrescu le-a stricat planurile, hotârându-se să promoveze la curtea de apel unde salariile erau mai mari. Presemne că ea nu primise nimic din ce afirma judecătorul Vasile că i s-ar fi cuvenit.

– Proasta asta m-a lăsat baltă și nici măcar nu mi-a spus că are de gând să plece la curtea de apel. Ce mă fac?

– N-ai ce să faci, decât să promovezi și tu.

Împins de nevoie, Vasile a ajuns judecător de curte de apel. Soarta prielnică i-a pus în cale două colege de complet minunate, dintre care una îi fusese iubită. Împreună, acești trei judecători au distrus multe destine. Dacă inculpații nu aveau norocul să fie apărați de avocatul nostru, judecătorii tăiau în carne vie.

Ca și cum nu ar fi fost suficient, Vasile a prins o altă oportunitate – a reușit să plece la curtea supremă din prima încercare. Fără examen, doar printr-un interviu în fața colegilor de la Consiliul Superior al Magistraturii.

– Am ajuns în Olimp, după mine nu mai e decât Dumnezeu! se lăuda avocatului.

Dintr-odată simțea că nu mai are nevoie de ajutorul nimănui. Se putea descurca și singur. Lumea vorbește că nu lua niciodată banii înainte. Dacă soluția era favorabilă, spunea că era meritul lui, dacă ieșea prost, se văita că a încercat dar nu a reușit. Dar până și norocul se mai plictisește și pleacă la alte case. Venise vremea ca Vasile să înfrunte viața așa cum e ea – crudă și nemiloasă. După nici doi ani de stat la curtea supremă a fost avertizat că trebuie să plece. Era vizat într-un mare dosar de corupție și ar fi fost mai bine pentru sistem dacă ar fi ieșit la pensie.

A plecat cu lacrimi în ochi și cu o pensie de șase cifre. Puțin, în comparație cu traiul său obișnuit.

N-a rezistat mult și s-a făcut avocat. Își pescuia clienții dintre infractorii judecați de foștii lui colegi. Îi ademenea cu promisiuni deșarte, făcându-i să creadă că vor scăpa de pedeapsă dacă îl vor angaja pe el drept avocat. Bani cerea și pentru el și pentru judecători. Dacă soluția nu era cea așteptată nu dădea niciodată banii înapoi :

– Asta e, ai avut ghinion.

 

Te-ar putea interesa și: