Omul se întoarce în Rai, acolo unde i-a fost locul de la început. Aceasta este semnificația Înălțării Domnului, care are loc la 40 de zile după Înviere. Adam a ales în deplină libertate să nu asculte de Dumnezeu și să-I întoarcă spatele. Îndepărtarea de Creatorul său a dus la o degradare a Omului, la o îmbolnăvire gravă a întregii spițe omenești. Deopotrivă, s-a degradat și Natura, pe care Dumnezeu o crease anume pentru a fi în stăpânirea Omului.

 Boala respectivă s-a numit Moarte. În locul Raiului, Omul s-a ales cu Iadul. Dar Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l iubească pe Om. De aceea Își trimite unicul Fiul, El Însuși Dumnezeu, în misiune de salvare. Iisus își asumă în totalitate firea omenească. „Îmbrăcat”, „echipat” ca om, El trece prin Răstignire, Patimi și Moarte. Iadul însuși nu recunoaște „deghizarea” și, păcălit, Îl înghite cu lăcomie. Atunci se produce ciocnirea dintre Viață și Moarte, o deflagrație de proporții cosmice, mai devastatoare decât cea dintre materie și antimaterie. Lumina spulberă Întunericul. Iadul este dezintegrat. Toții morții de la începutul veacurilor, începând cu nefericiții Adam și Eva, sunt eliberați. Învierea lui Iisus și Înălțarea Sa la Ceruri, continuând să poarte trupul omenesc, pentru a se (re) așeza de-a dreapta Tatălui, închide cercul. Omul se întoarce lângă Creatorul său. N. Steinhardt face o observație tulburătoare: dacă Iisus îl îndeamnă pe Apostolul Toma să-i PIPĂIE rănile din palme și din coastă, înseamnă că, la Înălțarea cu trupul, El a luat cu sine aceste stigmate la Cer. Rănile piroanelor și ale suliței sunt tot ce a păstrat Mântuitorul din cei 33 de ani de existență pământească. Semnele suferinței Sale. Ale Iubirii Sale pentru Om. Nu este exclus ca, la sfârșitul vremurilor, noi, oamenii de astăzi, care nu știm cum să dăm bir cu fugiții la primul inconvenient ce ne amenință confortul, necum să ne mai și sacrificăm din Iubire pentru El, să înghețăm auzind întrebarea: „Unde-ți sunt stigmatele?”