Volumul de amintiri al profesorului Cornea este o mină de aur pentru orice analize biografice pe tema elitei comuniste din România.
M-a bucurat să observ o convergență analitică între pozițiile profesorului Cornea și multe din tezele mele, în special acelea din lucrarea “Stalinism pentru eternitate”. Am descoperit în carte informații spectaculoase despre intrigile și manoperele lui Dej, despre sicofantismul nețărmurit al lui Malvolio Leonte (Răutu), despre anti-intelectualismul obsesiv al conducerii PMR, o dimensiune ce avea să fie exacerbată în epoca Ceaușescu. Pentru cei care întrețin legenda patriotismului lui Dej, ca să nu mai vorbesc de Ceauș-nostalgici, citez aici o concluzie care ar trebui să fie punctul de pornire al unei atât de necesare dezbateri privind cultura politică a comunismului românesc: “Aceasta a fost destalinizarea la noi: un stalinism mai perfid, mai abject, dar tot atât de sălbatic ca cel vechi, cu singura deosebire că e fără Stalin”.
Asemeni atâtor intelectuali din secolul furtunilor ideologice, Paul Cornea a trăit deopotrivă fascinația utopiei și amărăciunea deziluziei. Trauma Holocaustului l-a marcat indelebil și a condiționat, în mare măsură, adeziunea originară la proiectul comunist. Cum scrie el însuși despre anii orbirii: „E evident că în atmosfera de exuberanță a momentului nici nu îmi trecea prin minte că oportunitatea proiectului însuși merita cel puțin discutată fără a mai vorbi de imensele dificultăți și sacrificii pe care le presupunea realizarea sa. Habar n-aveam atunci că istoria nu se desfășoară niciodată în conformitate cu planurile agenților și că orice revoluție începe în cântec și sfârșește în dezastru” Comisarii ideologici erau experți în utilizarea cinică a capitalului romantic (ori, altfel spus disponibilitatea emoțională) a tinerei generații de militanți antifasciști. Nu mă refer aici doar la Paul Cornea, ci și la oameni ca Mircea Malița, Corneliu Bogdan, Gheorghe Brătescu ori Virgil Ioanid. Mai târziu, mirajul egalitarist, visul comunității întemeiată pe fraternitate au fost împărtășite de Radu Cosașu, Nicolae Labiș, Ion Gheorghe ori chiar Titus Popovici.
Dacă ar fi să îl compar pe Paul Cornea cu un alt gânditor de stânga din România, nu neapărat marxist, dar cu certe simpatii comuniste în perioada celui de-al doilea război mondial și imediat după aceea, acesta ar fi Mihai Șora. Amândoi au crezut în miturile propagandistice ale epocii, fără a deveni însă inchizitori. A existat în ei o forță interioară, un sistem de auto-alarmă care i-a ferit de capcana arivismului birocratic. Ambii au încercat pe toate căile să se sustragă logicii constrângătoare a aparatului, au ajuns să sfideze înregimentarea fanatică. Ambii au înțeles adevărul arzător al răspunsului dat odinioară de Panait Istrati celor care justificau teroarea comunistă cu argumentul „ouălor sparte pentru pregătirea omletei”: nimeni nu a gustat vreodată această omletă.
Cartea lui Paul Cornea este un îndreptar, un manual decrispat și captivant privitor la dialectica convertirii și a deconvertirii, a angajamentului total și a dezvrăjirii nu mai puțin totale. O combinație de modestie gnoseologică și inteligență morală îl apropie pe Paul Cornea de autorii volumului clasic „Zeul care a dat greș”, tradus în românește la editura Humanitas în colecția Zeitgeist (2012). (Reiau aici fragmente revăzute din articolul meu apărut in "Revista 22", 25 decembrie 2013)
Recomandările noastre
