Acum câțiva ani, opinia publică era șocată de tragediile prin care treceau două familii de români stabiliți în țări nordice. Cinci copii ai familiei Botnariu au fost preluați în custodia statului norvegian, de către celebrul Barnevernet, sub acuzația mincinoasă că părinții ar fi folosit violența împotriva lor. Doi copii ai doctoriței Camelia Smicală au fost confiscați de statul finlandez, apoi despărțiți unul de celălalt și internați în instituții  diferite. Motivul? După divorțul de tatăl copiilor, autoritățile finlandeze i-au imputat doctoriței că își iubește prea mult copiii, ceea ce ar duce la îndepărtarea lor de tată. Din fericire, astăzi familiile sunt reunite, dar după ani de teroare, procese, nervi distruși și vieți afectate.

Cum spuneam, cele două cazuri s-au petrecut în două țări nordice, care trec a fi modele de civilizație. Sau cel puțin așa sunt prezentate, așa sunt date de exemplu. Acum doi ani, când cele două cazuri erau departe de a fi rezolvate și copiii erau în pericol de a fi dați în plasamente mai mult decât dubioase, am scris despre mirarea românilor la auzul unor asemenea grozăvenii. Spuneam că nu ar mai fi fost atât de mirați, dacă ar fi știut că țările din această parte a lumii au o veche tradiție în a-și bate joc de ceea ce alte popoare au mai sfânt, copiii. Dădeam atunci doua exemple, Norvegia și Elveția, două țări care și-au tratat copiii ca pe câinii vagabonzi:

„Norvegia poartă o imensă rușine pentru participarea sa alături de Germania lui Hitler la Proiectul Lebensborn. În vederea obținerii unor progenituri de „rasă pură”, femei norvegiene au fost împerecheate cu soldații SS, combinație din care au rezultat mai mult de 8.000 de copii. Printre ei, și Anni-Frid Lyngstad, roșcata de la ABBA. Persecuțiile și prigoana la care au fost supuși după război acești copii, din pricina stigmatului purtat, acela de urmaşi ai unor criminali de război germani, anii de abuzuri fizice şi psihice îndurate, au născut numai tragedii.

Elveția, alt pol al civilizației, poartă stigmatul numit „Verdingkinder”, „copiii-sclavi”. Practica elvețiană a exploatării de tip sclavagist a copiilor în partea germană a Elveției a durat până la începutul anilor `70. Timp de  140 de ani, în perioada 1830-1970, copiii din orfelinate, cei din familiile sărace și din cele nomade, precum și odraslele femeilor singure, cam 10.000 de copii anual, erau ridicați forțat de autorități și duși la ferme. Din motive de nemăsurată abjecție, cele mai de preț erau fetițele.  Numai în perioada 1920-1970, 100.000 de copii au devenit sclavi în baza licitațiilor în care micuții erau predați de statul elvețian fermierilor care cereau cele mai mici alocații de la autorități.”

Nu, nu au fost niște accidente care țin de împrejurări istorice, de mentalități și de vremuri apuse. Prezentul ne demonstrează cu o prisosință terifiantă acest lucru.

În Germania este în plină anchetă penală o tragedie greu de acceptat că a fost posibilă. Timp de 30 de ani, autoritățile berlineze care se ocupă de protecția minorilor au plasat copii abandonați unor bărbați declarați și cunoscuți ca pedofili. S-a numit Proiectul Kentler iar în cadrul lui, copii fără căpătâi erau livrați unor pedofili, sub pretextul că responsabilitatea parentală i-ar transforma pe pedofili în oameni normali.

Începând cu anii 1970, profesorul de psihologie Helmut Kentler și-a condus acest experiment diabolic, afirmând în cercurile oficiale și cele științifice că astfel niște degenerați vor deveni părinți adoptivi deosebit de iubitori. O anchetă realizată de Universitatea din Hildesheim a constatat că autoritățile din Berlin au acceptat această practică timp de aproape 30 de ani. Părinții asistenți pedofili au primit chiar și o indemnizație de îngrijire regulată. Repet, pedofilii erau și plătiți ca să-i țină pe copii în locuințele lor.

Ca și în Norvegia, ca și în Elveția, nici în Germania autoritățile nu ar fi suflat niciun cuvânt niciodată. În urmă cu câțiva ani însă, două dintre victime au vorbit și și-au spus povestea, moment din care cercetătorii de la Universitatea Hildesheim au documentat monstruozitatea. Ceea ce au descoperit a ținut strict de coșmar, o imensă „rețea între instituțiile de învățământ, biroul de stat pentru protecția tinerilor și Senatul din Berlin”, în care pedofilia era „acceptată, susținută, apărată”.

Cercetătorii au descoperit că mai mulți dintre părinții adoptivi erau cadre universitare. Se vorbește despre o rețea care includea membri de rang înalt ai Institutului Max Planck, Universitatea Liberă din Berlin și a renumitei școli Odenwald din Hesse, care se afla deja în centrul unui scandal major de pedofilie.

În mod normal, am citi asemenea grozăvenii, am spune „Doamne ferește!” și ne-am vedea de viețile noastre. Din păcate, nu putem face asta, ci trebuie să căscăm bine ochii. De ce? Pentru că ceea ce se întâmplă pe acele meleaguri poate deveni într-o clipă realitate impusă și la noi. Președintele Franței, Emmanuel Macron, a chemat chiar la o bătălie împotriva celor care nu înțeleg cum este cu binefacerile progresismului în materie de creștere și educare a copiilor: „Trebuie sa ducem o bătălie culturală, o bătălie a civilizațiilor.” Nu știu dacă bătălia asta a lui Macron, a civilizațiilor, va fi dată și în numele binefacerilor gerontofiliei, dar ceea ce știu sigur este că ultimul document-directivă european este elocvent în privința sănătății mintale și sufletești a celor care l-au conceput. Este deja de notorietate, Directiva „Standardele pentru educația sexuală în Europa - destinată factorilor de decizie politică, specialiștilor și autorităților din domeniul educației și sănătății” elaborată de Biroul Regional OMS pentru Europa stabilește pentru  „Grupul de vârstă 0-4 ani” educarea sexuală cu privire la, citez: „Bucuria și plăcerea de a atinge propriul corp - despre masturbarea timpurie”.

Nu știu care este acea națiune, model în creșterea și educarea copiilor, nu știu care popor este campion la tratamentul iubitor-protector al copiilor, nu știu pe ce meleaguri ale planetei este cea mai mare densitate de oameni care se uită la copiii lor și ai celorlalți ca la niște bijuterii, ca la minunea minunățiilor Creației lui Dumnezeu, dar mie zona din care îmi vin sfaturi cu privire la cum să fie educați copiii românilor îmi pute rău. A pucioasă și a păcat de moarte!