Toamna Bobocilor - ce mirodenii făceau suportabilă propaganda ceaușistă

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Uite o întrebare al cărei răspuns nu are nici cea mai mică importanță: este ”Toamna bobocilor” un film de propagandă sau nu? Răspunsul are vreo valoare doar dacă copiii tăi îl urmăresc și vrei ca ei să aibă imaginea corectă a României anului 1975.

Septembrie. Dacă ești copil, părinte, bunic, profesor sau simplu om care se teme de inevitabila aglomerare a traficului, e cea mai melancolică lună din an. E luna când copiii lasă desaga de drumeții și înghesuie tot felul de lucruri antipatice în ghiozdan, cum ar fi manuale, penare, caiete. De fapt, cred că în afară de producătorii de must sau pastramă toată lumea privește septembrie cel puțin cu o strângere de inimă.

Sigur că perioada asta vine și cu avantajul evaluărilor de peste vara, celebrul ”toamna se numără bobocii”.

Expresia, pornită de la materialismul crescătorilor de orătănii și de la contabilizarea bobocilor de gâscă sau rață care au supraviețuit caniculei, avea printre dascăli și semnificația numărului noilor elevi. Și cum în 1975, mă numărau și pe mine printre bobocii din septembrie, am ales azi să vorbim despre filmul pe care mulți seniori și semi-seeniori îl urmăresc și astăzi cu plăcere.

Realizat de regizorul Mircea Moldovan și scenaristul Petre Sălcudeanu, ”Toamna Bobocilor” a avut succesul necesar pentru a avea și două continuări, Iarna și Primăvara Bobocilor. Parte importantă din atragerea publicului a avut-o cuplul de maeștri folosiți în primele două, Draga Olteanu-Matei și Marin Moraru, actori desăvârșiți, greu de egalat astăzi. Primăvara, pentru că Moraru a refuzat să mai joace rolul lui Todiraș, iar Olteanu-Matei a ales să fie loială primei echipe, locul lor a fost luat de un alt duo de aur, Tamara Buciuceanu și Dem Rădulescu.

Veșnicia și CAP-urile

Acțiunea filmelor este în jurul CAP-ului din satul Viișoara, județul Cluj, și, din punctul ăsta de vedere ele sunt propagandă pură. Pentru cei care au uitat, Cooperativa Agricolă de Producție era hăul averii celor de la sate, cimitirul ideologic și organizatoric al agriculturii acelor ani.

Dacă Lucian Blaga o fi avut dreptate când a scris că ”veșnicia s-a născut la sat”, atunci CAP-urile au pus veșnicia pe ”hold” pentru o jumătate de secol.

În film, viața în satul cooperativizat era idilică, îmbelșugată și plină de satisfacții. Nici nu ar fi trecut de cenzură altfel, mai ales că erau primii ani de ”revoluție culturală” de inspirație nord-coreeană și chinezească.

Sălcudeanu, însă, ridică în film câteva probleme pe care toți le știau dar nu se vorbea despre ele. Era expusă în splendoarea ei ipocrizia repartițiilor după facultate, ”traficul” de negații care le permiteau absolvenților să revină în localități cu asfalt înainte de împlinirea celor 3 ani de stagiatură, depopularea satelor prin mirajul unor slujbe de nimic la oraș, lipsa investițiilor care să ajute și la creșterea nivelului de trai nu numai la creșterea productivității!

Astea erau atuuri pentru ca filmul să fie urmărit și apreciat și, până la urmă, erau gesturi de curaj autentic!

Înainte de a marca printr-un material din revista Cinema – din 1974, când se lucra la film - seria de filme începută de ”Toamna Bobocilor” avem și răspunsul întrebării de la începutul acestui text, normal că era un material de propagandă, dar, ca să fie mai ușor digerabil de un public sătul de minciuni triumfaliste, avea și adevăruri spuse pe șleau. Mi-aș lăsa fetele să le urmărească, sigur, pentru actorii irepetabili, măiestria cinematografică abandonată azi, dar le-aș explica adevărul. Dacă m-or asculta.

Toamna bobocilor – o comedie lirică

(text semnat de Valerian Sava în revista Cinema din 1 noiembrie 1974)

— Am fost surprins, Mircea Moldovan, auzind că, după «Viforniţa», împreună cu acelaşi scenarist,Petre Sălcudeanu, lucraţi la o comedie.

— De fapt, filmul meu de diplomă, «Jocul oamenilor mari», avea unele elemente de comedie, chiar dacă maiaparte, puţin groteşti. Iar la vizionarea unor materiale filmate pentru «Viforniţa», Sălcudeanu a explodat la un moment dat,zicînd: ”Ştii că la tine cele mai bune secvenţe par cele de comedie? Cred că de atunci a pornit ideea cu «Toamna bobocilor».

— În «Viforniţa», exista intr-adevăr partitura mamei, care, în interpretarea Luizei Orosz, avea un umor al ei, conţinut .

— Acum, în «Toamna bobocilor», nu ar fi vorba numaidecît de o comedie. N-aş afirma-o categoric. E un gen foarte pretenţios, prea puţin reuşit la noi pînă acum şi de aceea mi-e frică, e prima dată cînd mi-e frică la intrarea în producţie. Nu m-aş lansa, oricum, să fac o comedie bufă.

— Totuşi, scenariul începe ca o comedie, în vervă aproape burlescă — cu tata şi ceilalţi doi absolvenţi repartizaţi, prin hazard, la 600 km. de capitală .Apoi comedia se mai temperează, ce-i drept.

— Devine o comedie lirică. Apar noi personaje, insolite, dacă nu chiar bizare, învăţătoarea din sat, ciobanul, ţinînd de un univers care nu e neapărat comic. De altfel problematica filmului însuşi, a celor trei eroi principali, poate fi rezolvată într-o tentă mai mult lirică decît comică.

— Care ar fi această problematică?

— Pe scurt, e vorba de trei caractere — fata şi cei doi băieţi care pleacă, de voie, de nevoie într-un sat îndepărtat, trei tineri, cu trei educaţii diferite, moştenite de acasă — şi casa lor e departe. Problematica se diversifică apoi prin tipurile și ticurile surprinse în sat.

— Sînteți preocupat de întrebarea: cît o să rîdă publicul?

— Cît o să rîdă publicul? E prima dată cînd mă gîndesc la asta. Ba m-am mai gîndit, cînd am scris decupajul. Dar, după aceea, m-am lăsat furat de căutarea personajelor, a actorilor...

— Şi, cind scriaţi scenariul, v-aţi amuzat?

— Eu însumi? N-am să vă răspund la această întrebare, fiindcă am ceva din superstiţia actorului care ştie că, dacă repetiţia merge prea bine, se bîlbîie la premieră. La fel, cînd se rîde prea mult la filmare, se plînge după aceea. Apropo de actori si scenaristul Petre Sălcudeanu şi regizorul Mircea Moldovan, după «Viforniţa», din nou în lumea satului de «cît o să rîdă publicul», trebuie să vă spun în schimb un secret: mă bizui foarte mult pe actorii pe care i-am ales. Deşi trebuie să vă previn încă de un lucru. Comedia, aşa se crede în genere, trebuie să aibă soare, spumă, ş.a.m.d. Eu am în film şi puţin soare, şi puţină spumă de şampanie, dar şi ploaie şi noroi. Şi din asta comedia poate cîştiga, în inedit cel puţin. Apoi — dacă e să continuăm disecţia, riscantă totuşi la o comedie — intervin şi decorul şi recuzita, cu efectele lor.

— Am constatat din decupaj că, spre deosebire de «Viforniţa», uzaţi intens de mişcările aparatului, de dinamica şi unghiulaţia cadrului, de racorduri surprinzătoare.

— Sper ca spectatorii să simtă şi ei acest antren, să râdă, chiar dacă nu-şi vor da seama de unde vine efectul.

— Dar să revenim la actori.

— Să-i şi numesc. Dintre oamenii satului, avem în primul rînd un cuplu: Marin Moraru şi Draga Olteanu. Pentru ei s-au scris şi rolurile respective. Iar cei trei «intruşi» sunt Dumitru Furdui — un mincinos sincer, fiindcă minciunile lui sînt mai mult vise, Emil Hossu — un băiat de bani gata, «fiu de doctor de pe Calea Victoriei» și Marina Ploaie — în film, proaspătă profesoară de franceză, în particular — studentă la Institut, debutantă, dar autentică actriță de film, în primul rînd de film. De fapt, cu acest prilej am descoperit mai mulţi actori şi actriţe de film în Institut decît mă aşteptam, în anul IV, la clasa lui Octavian Cotescu, am descoperit-o pe Elena Jurciuc, care va apare în rolul unei tinere ţărănci, o actriţă de comedie excelentă, cu ceva din Coca Andronescu şi Vasilica Tastaman la un loc. Şi cînd mâ gîndesc că de-abia am găsit-o. Am colindat mult prin Institut. Ea stătea la locul ei — cea mai ruşinoasă şi mai retrasă, modestă. Dar în momentul cînd am făcut cu ea prima repetiţie, pentru proba filmată, comicul ei contagios m-a învins, am izbucnit în rîs, am ieşit de pe platou, rîzînd şi de bucurie că am găsit-o.