Masaccio nu era un caz izolat de precocitate uluitoare. Într-adevăr, un adevărat fenomen s-a petrecut la Florența în întreg quattrocento: o explozie a precocității în mai toate teritoriile culturii.
Este umitor pentru noi, astăzi, cînd citim istoria culturală a Florenței, să vedem cît de mulți tineri cu însușiri geniale sau, cel puțin excepționale, au apărut de-odată în același oraș, în același secol. Marisilio Ficino (1433 - 1499) era unul dintre ei.
Cînd Cosimo de Medici a decis să finanțeze traducerea integrală a lui Platon în latină și să instituționalizeze cumva o replică peste veacuri a Akademiei acestuia la Florența, a ajuns, după răbdătoare căutări, la Marsilio Ficino. Unii spun că decizia magnatului de a-l însărcina pe Ficino a avut legătură directă cu faptul că tatăl filozofului era medicul său curant. Poate. Alții, spun că opțiunea logică pentru ”Il Vecchio” Cosimo ar fi fost Ioannes Agryropoulos, grecul venit la Florența să predea greacă (inclusiv lui Ficino), profesorul lui Piero de Medici, fiul lui Cosimo, cel care îi învățase pe florentini să facă analize comparative între Platon și Aristotel. Totuși, se zice, grecul îi era cam antipatic lui Cosimo pentru că era lăudăros și fabula, mînca și bea excesiv, era capricios și, după cum spune P.P.Negulescu în impunătorul său op dedicat filozofiei Renașterii, era mai degrabă un admirator al Stagiritului, ceea ce nu îi plăcea neapărat lui Cosimo, aflat sub fascinația ideilor lui Platon. Și cum fiecare dintre aceste păcate ale lui Agryopoulos erau prezente în opusul lor virtuos în caracterul lui Ficino, Cosimo l-a ales pe acesta din urmă pentru marea întreprindere platonică. Toate acestea or fi fost adevărate, dar sînt convins că și precocitatea lui Marsilio Ficino l-a impresionat pe Cosimo.
Pînă la 26 de ani, cînd Cosimo i-a încredințat proiectul platonician, Marsilio Ficino studiase deja limba latină și limba greacă pînă la subtilitate, medicina foarte bine, muzica uimitor de profund, filozofia și logica la cel mai înalt nivel al epocii. În plus, Marsilio Ficino avea și o anume fervoare profetică (zice-se moștenită de la maică-sa care putea vedea în viitor), care impresiona pe oricine venea în contact cu el. Știm că, atunci cînd tatăl lui Marsilio Ficino, care nu-i era doar medic, dar și prieten și confident lui Cosimo, și-a prezentat fiul în casa de Medici, în 1459, impresia pe care tînărul a produs-o a fost foarte puternică. Pur și simplu, bătrînul Cosimo nu mai vroia să încheie discuția cu tînărul pe care tocmai îl cunoscuse. După un timp, în care s-a interesat îndeaproape de progresele lui Ficino și i-a sprijinit în multe feluri formarea, Cosimo a decis să-i dea pe mînă toate manuscrisele platonice și neo-platonice în greacă pe care le avea și să-l instaleze la vila sa din Careggi, unde Marsilio să nu facă altceva decît filozofie.
În 16 iulie 1464, Cosimo, aflat pe patul de moarte, l-a chemat pe Ficino. Cuprins de melancolie, copleșit și, poate, plictisit de viață, sub un apus care încheia o zi de arșiță, venerabilul Părinte al Patriei florentine (Cosimo avea 74 de ani!) i-a vorbit junelui filozof despre zădărnicia vieții, despre erorile pe care le comit, orbește și prostește, oamenii și a spus că i se pare că moartea este un cîștig, o binecuvîntare. Ficino a replicat imediat: ”Așa zicea și Xenocrat, unul dintre marii discipoli ai lui Platon al nostru!”. Cosimo l-a rugat să-i spune unde, cum și de ce crede acest Xenocrates același lucru - cum de a ajuns la aceeași concluzie cu el? Ficino i-a vorbit cu pasiune despre viziunea platonică asupra morții. Cosimo a fost încîntat și i-a cerut să lase deoparte orice altceva și să traducă cartea lui Xenocrates despre moarte, ceea ce Ficino a și făcut. Apoi, în zilele care au urmat, Ficino a venit tot timpul la patul lui Cosimo și i-a citit din Platon. În a douăsprezecea zi de regal filozofic, pare-se că după o lectură din ”Parmenide”, dialogul despre originea tuturor lucrurilor, și din ”Philebus”, diaologul despre supremul bine, Cosimo a închis ochii sau, după expresia lui Ficino ”spiritul său a plecat chemat de acea origine și spre acel bine despre care tocmai citisem, chemat fiind din umbra vieții în lumina supranaturală”. P.P.Negulescu găsește că acest episod este demn de încheierea vieții unui mare înțelept. Eu l-am povestit aici nu doar pentru a sublinia natura relației dintre Cosimo și Ficino și nici pentru a evoca un anume spirit al timpului, ci pentru a arăta că acești oameni nu doar că trăiau întru cultură, ci și mureau întru ea. Mîine, cîteva dintre ideile principale ale lui Ficino.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
