E un lucru destul de extraordinar faptul că o pandemie apărută într-o provincie chineză, o boală a cărei mușamalizare inițială părea pe moment că-i va aplica regimului comunist o lovitură gravă, i-a oferit în schimb Chinei o șansă geopolitică cum n-a mai avut vreun alt rival al Americii cel puțin de la Războiul din Vietnam încoace.

Această șansă era de mult timp în construcție. Pe parcursul deceniului început în 2000 și până la începutul celui următor partidul de guvernare din China a cules roadele globalizării fără a plăti prețul – constând în liberalizare politică – pe care occidentalii erau convinși că deschiderea economică îl va impune. Această Chină mai bogată dar nu și mai liberă a dovedit că e posibil ca o putere autoritară să domesticească internetul, să facă din cetățenii săi capitaliști harnici fără a le acorda și libertăți politice substanțiale, să-și cumpere aliați peste tot prin lumea în curs de dezvoltare și să-și stabilească niște capete de pod pentru influența ei în centre de putere ale superputerii rivale – la Hollywood, în Silicon Valley, printre universitarii americani, în NBA [Asociația Națională de Baschet], la Washington, D.C.

În cele din urmă, America a răspuns la toate acestea așa cum era de așteptat de la o superputere: și-a ales un conducător adept al liniei dure [„uliu” – n.trad.] în politica față de China, care a promis că-i va pune piciorul în prag Beijingului, că va readuce locurile de muncă pierdute din cauza șocului chinez și că va muta centrul de greutate al politicii externe din Orientul Mijlociu în Pacific. Există însă o mică problemă: acest uliu nu a fost nici un Truman și nici un Reagan, ci mai degrabă un potlogar de la televizor a cărui atitudine reală în privința politicii față de China este, în esență, „orice mă ajută să fiu reales merge”. Un potlogar și totodată un incompetent de talie istorico-mondială care a fost servit fix cu acea provocare la care naționalismul lui ar fi trebuit să aibă un răspuns – o boală periculoasă răspândită pe rutele comerciale globale de la un rival de seamă – dar pe care a reușit să o transforme în schimb într-o calamitate americană.

Deci China a câștigat în două rânduri: mai întâi s-a ridicat cu colaborarea activă a unor americani naivi de centru, iar apoi și-a consolidat progresele prin colaborarea de facto a unui populist american incapabil. La patru luni de la începutul epocii coronavirusului, regimul lui Xi Jinping sugrumă Hong Kong-ul, ia mușcături minuscule din India, își amenință cu sabia ceilalți vecini și comite un cvasi-genocid în vestul musulman al țării. Între timp, America este fără cârmă și fără conducător, răvășită de proteste, de psihodrama elitei și de o cruciadă morală al cărei întreg zel pare a fi orientat doar spre interior, fără a mai avea deloc timp și pentru crimele puterii rivale.

Mai mult, succesorul probabil al lui Trump este un personaj ale cărui trecut, instincte și legături familiale aparțin toate perioadei recente a iluziilor americane despre China. Joe Biden vorbește mai mult ca un uliu față de acum cinci ani, dar însuși acel lucru care-l face eficient în calitate de adversar al lui Trump – promisiunea revenirii la normalitatea epocii Obama – face din el și un personaj care e improbabil să reevalueze drastic opțiunile care i-au conferit Chinei avantajele ei de azi.

Dacă am scrie scenariul unui moment istoric în care o putere în ascensiune depășește un hegemon decadent, cascada evenimentelor de la naivitatea establishment-ului la sminteala trumpistă și până la dezastrul coronavirusului ar putea părea o coincidență neverosimilă. Iar experții în politică externă care se tem de o „capcană a lui Tucidide” – un scenariu în care o putere în ascensiune și una deja consacrată ajung la război, ca Atena și Sparta – au motive întemeiate să fie neliniștiți cu privire la ce întorsătură ar putea lua combinația dintre ambiția Chinei și declinul Americii în Strâmtoarea Taiwanului, de exemplu.

Dar mai există și un alt unghi din care pot fi privite lucrurile. E posibil să ne apropiem de un vârf al tensiunii sino-americane nu pentru că China e pe punctul de a surclasa definitiv America în calitate de putere globală, ci pentru că China însăși e pe cale să atingă un plafon – cu o creștere economică încetinind care o poate lăsa fără prosperitatea de care se bucură vecinii ei din Pacific, cu o populație care îmbătrânește rapid și cu o combinație între o putere „soft” [influență politică, economică – n.trad.] care se auto-limitează și o putere militară care și-a atins deja limitele și care e probabil să înceapă să scadă după 2040, relativ la SUA, India și alte puteri.

Cu alte cuvinte, în locul unui Secol Chinez, coronavirusul ar putea introduce un Deceniu Chinez în care guvernul lui Xi Jinping va acționa cu agresivitate maximă deoarece a sesizat o ocazie care e improbabil să mai apară vreodată.

Această agresiune are manifestări interne și externe. Forma ei internă constă în încercarea de a se consfinți preeminența grupului etnic Han în China prin suprimarea forțată a ratei natalității la populațiile non-Han, astfel încât declinul populației să nu ducă la modificări ale puterii din perspectiva etnică. Forma externă este ceea ce vedem acum în Hong Kong și am putea vedea curând în Taiwan – o tentativă hulpavă de a realiza țelurile Chinei Mari, întrucât șansele de succes par acum mai bune decât în viitorul mai îndepărtat.

Dacă acesta este cu adevărat calculul strategic al Chinei, el nu va face cu nimic mai puțin periculos deceniul început în 2020. (Istoria e plină de decizii nesăbuite luate de mari puteri care simțeau că tendințele pe termen lung se întorc împotriva lor.) Însă el ar trebui să condiționeze răspunsul strategic al SUA, fie sub președintele Biden, fie sub un republican mai capabil decât Trump, în așa fel încât el să atingă un echilibru între fermitate și prudență, între agresivitate și reținere.

Dacă vom da dovadă de prea multă indecizie și slăbiciune, sau fie și numai dacă manifestăm o dorință prea evidentă de revenire la starea de fapt ante-Trump, atunci Beijingul va continua să escaladeze și riscul de război va crește.

Dar dacă vom găsi o cale de a îngrădi China, secolul chinez ar putea fi amânat pe veci.

Articol de Ross Douthat/The New York Times/ Traducere: Rador