La periferia din Gaza City, tabăra de fugari civili care au rămas fără case şi speranţe, după 22 de zile de război cu israelienii, seamănă cu apocalipsa însăşi.
170 de dolari, câteva zdrenţe şi groaza de a fi prinşi între posibilitatea ca războiul să reînceapă şi pumnul strâns a ameninţare al Hamas. Cu asta trebuie să ia viaţa de la capăt miile de familii din Gaza ale căror case au fost făcute praf şi pulbere de războiul de 22 de zile din Fâşia Gaza.
Printre ruine
În Jabalya, zona de refugiaţi situ ată la periferia Gaza City, peisajul este apocalipsa însăşi. Zeci de case dărâmate, miros de animale moarte, oameni care încearcă să pescuiască dintre ruine haine sau vase care ar mai putea fi folosite. După ce au primit adăpost pentru câteva zile în şcoli, s-au văzut nevoiţi să iasă şi de acolo, fiind evacuaţi odată cu terminarea vacanţei elevilor. Au primit de la autorităţile palestiniene 600 de shekeli (aproximativ 170 de dolari), bani care le pot ajunge cel mult de mâncarea pentru o săptămână. De câteva ori pe zi, re zidenţii Jabalyei sunt număraţi, iar casele lor sunt evaluate de organizaţii guvernamentale de la care încă mai aşteaptă un ajutor concret şi consistent.
În acelaşi timp, „mascaţii“ Hamas ieşiţi din adăposturi vizitează şi ei zona: ca să dea interviuri şi să îi ameninţe pe aceia care ar îndrăzni să-i acuze pentru ce s-a întâmplat.
Aflată la doar câteva sute de metri de graniţa cu Israelul, Jabalya a fost una dintre primele ţinte ale Israelului în ofensiva terestră. A fost vizată pentru suspiciunile că în furnicarul de refugiaţi s-ar ascunde şi luptători Hamas. După ce tancurile şi avioanele au ras de pe faţa pământului imobilele pe care le suspectau, în urmă a rămas doar sentimentul că adevărata lovitură a fost primită de civili. Statistica oficială a morţilor nu a făcut decât să întărească această sen zaţie: 21 de luptători Hamas şi 47 de copii şi-au pierdut viaţa în Jabalya.
"Nu ştiam spre care dintre noi vin gloanţele. M-am uitat la Amel, am văzut cum i-a ieşit stomacul.",
Khaled Abel Rabu, palestinian
DISPERARE. Khaled retrăieşte filmul unei zile în care şi -a pierdut doi copii
DISPERAREA UNUI TATĂ
Ambulanţă călcată cu tancul, copii ucişi cu sânge rece
Khaled Abel Rabu este omul care nu mai aşteaptă astăzi nimic nici de la autorităţile Hamas, nici de la ONG-uri sau politicieni. Aşezat pe o piatră în faţa casei sale distruse, spune că nimeni nu-i poate da înapoi ce a pierdut în după-amiaza de 7 ianuarie: pe Swaad şi pe Amel, fetiţele sale de 7 şi, respectiv, 2 ani. Fără să-şi dezlipească ochii roşii de zidurile fărâ miţate ale casei, Khaled îşi spune povestea cu răbdare, fiindcă pentru el timpul s-a oprit în acea zi, la ora 12.50. Atunci primul tanc Merkava a ajuns în Jabalya.
„Am rămas acasă pentru că toţi ştiau că noi nu avem nicio treabă cu Hamas. Mai veniseră şi în martie 2008 şi trecuseră prin faţa casei fără să se întâmple nimic. Acum s-au oprit la noi trei tancuri şi ne-au strigat să ieşim. Am ieşit afară eu cu soţia, mama şi cei trei copii. Samar, cealaltă fetiţă a noastră care are 4 ani, este acum rănită, în spital“.
Înainte să ajungă faţă în faţă cu israelienii, Khaled s-a gândit că poate să mai ia o singură măsură de precauţie: să poarte în mână un steag alb. „Am văzut că tancurile erau îndreptate chiar către uşa noas tră. Au ieşit din Merkava doi soldaţi. Mâncau chipsuri şi ciocolată. Am stat cinci minute ochi în ochi, la uşă. Apoi, a ieşit al treilea soldat, cu o mitralieră M16 şi a început să tragă. Nu ştiam spre care dintre noi vin gloanţele. M-am uitat la Amel, am văzut cum i-a ieşit stomacul afară din corp. Apoi, la Swaad: gloanţele îi tăiaseră corpul şi îi ieşise inima.“
Un drum imposibil spre spital
În timp ce copiii le mureau în faţa ochilor, Khaled şi soţia sa au început să-şi strige durerea către soldaţi. Din spusele bărbatului, efectul a fost unul singur: mitraliera M16 s-a îndreptat către mama lui Khaled.
„Soţia a leşinat. Am rămas eu cu Samar. Am vrut s-o iau de mână, dar au tras şi spre ea. Apoi s-au oprit. Am intrat în casă şi am început să chem ajutor: Crucea Roşie, o ambulanţă, rudele noastre.“
Cel care a reuşit să-i facă legătura la Crucea Roşie a fost Ead, un văr de-al său, ziarist la un post de radio palestinian. Khaled a avut de aşteptat însă patru ore până să primească un semn de la medici.
„Crucea Roşie a zis că aşteaptă un răspuns, să vadă dacă se poate deplasa în siguranţă până la noi. Până la urmă au zis că nu se poate. Fetiţele moarte erau afară, nu le puteam lua. Mi-am adus aminte că un vecin lucrează pe ambulanţă. A încercat să vină, dar soldaţii l-au dat jos şi i-au călcat maşina cu tancul“. Ead, vărul lui Khaled, ne arată, printre dărâmături, caroseria unei ambulanţe strivite, care poartă însemnele Semilunei Roşii.
„De ce? Aş plăti oricât să ştiu asta“
Când a văzut că nu mai are nicio cale de ieşire, Khaled povesteşte că a decis să plece cu orice risc împreună cu Samar, copilul care încă mai trăia.
„Când am văzut că fata moare în mâinile mele, am zis că nu mai contează dacă mor şi eu. Ori murim împreună, ori trăim împreună. Am ieşit singur din casă, la soldaţi, cu copilul în braţe. Din nou, cinci minute m-am uitat fix la ei. Un militar a intrat în tanc, a ieşit după puţin timp şi mi-a făcut semn că pot să trec. Probabil vorbise la telefon cu cineva. Am luat-o de pe jos pe una dintre fetele moarte şi pe Samar, iar soţia a luat-o pe Amel. Am mers cam un kilometru pe jos, până când ne-am întâlnit cu un om care avea o căruţă. În jur era plin de soldaţi. Când ne-am apropiat, au împuşcat calul. Am mai mers încă puţin şi am ajuns la un loc ferit. S-a strâns lume în jurul nostru şi a ajuns şi o ambulanţă. Le-am dus la spital.“
Astăzi, Samar, fetiţa de 4 ani, se află încă la reanimare, într-un spital din Gaza City. Este împuşcată în spate, iar medicii nu-i dau multe şanse de supravieţuire. Khaled, tatăl ei, derulează în fiecare oră filmul zilei de 7 ianuarie şi încearcă să-şi amintească toate amănuntele, ca şi cum nevoia de a retrăi durerea de atunci ar fi o datorie faţă de fiicele sale moarte.
Şi-a dus soţia la nişte rude, dar el revine în fiecare zi la casa dărâmată. Nu mai caută nimic printre ruine, cum fac vecinii săi, ci încearcă să găsească răspuns la o singură întrebare: „De ce s-a întâmplat aşa ceva? Aş plăti oricât să ştiu asta“.
CHINUL COPIILOR
Războiul, tratat cu desene animate
Cele 22 de zile de război au fost însă cel mai greu moment al vieţii pentru alte câteva sute de femei care au refuzat sau nu au putut să-şi folosească paşaportul românesc pentru a se refugia în ţara natală. Prinse între rachetele israeliene şi soţii care nu aveau cum să plece din Fâşie.
„Încă mai am în urechi toate bubuiturile. Copiii plângeau la fiecare lovitură. Eu nici nu am apucat să plâng. Nici de asta nu ai timp“, îşi aminteşte Liliana Saeg. Farmacistă de profesie, este mulţumită că pentru ea războiul nu a însemnat victime în familie sau casa distrusă. Doar un obuz în curte şi groaza bombelor care cădeau peste clădirile guvernamentale din apropiere. „Zece nopţi am dormit împreună cu copiii sub masa din camera de oaspeţi. Nici nu mai ştiu când au început. Pe 27 decembrie au fost 120 de avioane în două minute. După aceea, ne-am mutat cu toţii în subsolul casei“, spune Liliana.
Cel mai greu nu i-a fost să-şi suporte spaima proprie, ci să găsească metode de a-i face pe cei trei copii să uite, măcar pentru câteva minute, că războiul le-a ajuns lângă casă, vecină cu instituţiile Hamas. „Copiilor nu poţi să le spui altceva decât adevărul. Le puneam DVD-uri, desene animate sau o comedie. Uitau şi râdeau.“
RELAXAŢI. Oamenii Hamas dau interviuri după ce au plecat israelienii
Fotografii: Oana Dobre
Corespondenţă din Gaza City
Citiţi şi:
Recomandările noastre
