Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la înființarea New Europe College (NEC), deja faimosul institut de studii avansate fondat și condus de dl. Andrei Pleșu.

 Prin programele sale au trecut  aproape 700 de doctoranzi ori doctori ai disciplinelor cărora NEC îi este dedicat (umanioare și științe sociale) din România și din alte țări, mai ales ale sud-estului European și ale bazinului Mării Negre. Spiritul NEC vine din convingerea fondatorului său că excelența într-o anumită disciplină duce, inevitabil, spre transdisciplinaritate.

Cu două decenii în urmă, ideea dlui. profesor Pleșu a fost aceea de a crea un spațiu instituțional în cadrul căruia intelectualii din academia să se poată dedica proiectelor personale fără să aibă neapărat grija zilei de mîine, care presupune întotdeauna o cheltuială de timp și energie utilă traiului zilnic, dar sustrasă proiectului cultural personal. NEC s-a vrut locul în care ”liber alesele”  sînt protejate de ingerința  ”impuselor”.

În timp, succesul extraordinar al instituției a făcut ca NEC să își dezvolte programele și obiectivele, dar spiritul excelenței, al rigorii eficiente și  al libertății academice a rămas, mereu, spiritus loci. New Europe College de la București are, astăzi, respectul  elitei universitare occidentale. NEC nu este produsul vreunui ”ajutor” occidental, ci al interesului direct al mediilor academice europene de a lucra împreună cu românii în programe de nivelul studiilor avansate. Avem toate motivele să ne mîndrim cu existența NEC, exact așa cum ne mîndrim, de pildă, cu premianții români de la olimpiadele internaționale.

După ce a fondat și condus două decenii New Europe College, dl. Andrei Pleșu se retrage din funcția de rector al institutului. Am mai scris-o și cu alt prilej, dl. Pleșu este o personalitate care lasă în urmă mult mai mult decît vedem noi, contemporanii săi. Fiindu-i contemporani, noi îi gustăm farmecul, îi citim cu delicii cărțile și publicistica, îl urmărim, încîntați de carisma sa, pe scena publică. Este doar aparența seducătoare a unuia dintre cei mai importanți oameni ai culturii noastre de la intersecția secolelor XX și XXI.

Cei de după noi vor vedea și altele pe care noi, orbiți de strălucirea prezenței sale, nu le putem vedea. De pildă, vor vedea în dl. Andrei Pleșu un fondator de instituții culturale. Muzeul Țăranului Român, revista ”Dilema”/”Dilema veche”, editura Humanitas, ICR Berlin ori sărbătoritul de astăzi, New Europe College, sînt instituții culturale care s-au născut cu contribuția esențială a domniei-sale. Se cheamă că o țară civilizată este aceea care prețuiește serviciile care i se aduc și, în pandant, se cheamă că un cetățean adevărat este acela care, după puterile lui, își servește cumva țara.

Din acest punct de vedere, România este încă foarte datoare românilor care o servesc. Incapacitatea țării de a fi recunoscătoare celor care merită este dureroasă de-a dreptul. Din celălalt unghi, nu-mi pot imagina un fel mai demn și mai potrivit de a servi interesul public românesc astăzi decît acela de a fonda instituții culturale. Maturitatea unei culturi rezidă nu din mulțimea și calitatea creatorilor ori truditorilor ei, ci din mulțimea și trăinicia instituțiilor sale. Și cînd spun instituții, am în vedere toate sensurile cuvîntului, de la edificii cu destinații culturale la oameni deveniți, metaforic vorbind, instituții. Firește, în centrul înțelesului cuvîntului se află organizații, precum New Europe College.

Dl. Dan C. Mihăilescu are o vorbă: ”mă umplu de fericire și cînd aud că s-a instalat o nouă cișmea în țara asta”, evocînd astfel, cu tristețe și umor, lipsa vocației fondatoare a românilor. Nimic nu e mai greu pentru un român, în România, decît să construiască. Orice construcție instituțională, și cu atît mai mult una culturală, este dificilă. România nu a cunoscut niciodată vremuri benefice dezvoltării instituționale a culturii sale – oricărui întemeietor i-a fost greu, întotdeauna. În privința culturii instituționalizate, tradiția noastră este aceea a dificultăților și obstacolelor, nu aceea a reușitelor și respectului.

Pe acest fond național, exacerbat de nebunia primilor ani de după 1990, dl. Andrei Pleșu a avut ideea să contruiască o instituție academică de elită. A făcut-o cu mare succes și, iată, după 20 de ani, avem ce aniversa, cu sentimentul tonic că nimic nu ne va opri să o aniversăm și peste 20 de ani, iar urmașii noștri vor avea, la rîndul lor, ce să aniverseze peste alte decenii. Ceea ce dă dl. Andrei Pleșu culturii române nu se reduce la cărțile sale (de parcă nu ar fi suficient!), ori la numărul foarte mare de intelectuali pe care, într-un fel ori altul, i-a ajutat să se formeze și să se afirme. NEC este un dar superb pentru generațiile ce vin, fie și pentru că munca dlui Andrei Pleșu le va oferi posibilitatea, în 2094, să serbeze un centenar. Avem atît de puține centenare de sărbătorit în privința instituțiilor noastre culturale, încît posibilitatea oferită celor încă nenăscuți de a nu trăi, ca și noi, frustrarea acestei puținătăți devine un mare act de cultură în sine.

Dacă primii 20 de ani sînt grei, atunci NEC are și noroc – ani cei mai grei i-a petrecut sub mîini inspirate și roditoare (mă refer aici la toți cei care, sub viziunea dlui. Andrei Pleșu, au făcut din NEC ceea ce este). Numai că orice dar adevărat este și o provocare. Institutul de studii avansate al dlui Plesu este, de la înființarea sa, susținut de finanțări private ori publice din străinătate, cu precădere din Elveția, Germania și Austria. De cîțiva ani, firav, statul român a început și el să sprijine existența acestui diamant academic. Contribuția României (din fonduri publice ori private) la susținerea acestui centru al excelenței academice de la București, fondat și condus de români, este discretă.

Deocamdată, Elveția, Austria și Germania sînt cu mult mai interesate în dezvoltarea elitei intelectuale românești decît sînt românii înșiși. După ce a dovedit limpede ce este, NEC devine și un standard de civilizație în această țară: cînd va ajunge să fie susținut integral din fonduri (mai ales private) românești, România va fi ce trebuie. Poate că românii care se vor strînge într-o seară a anului 2094 la Ateneu să serbeze centenraul NEC vor avea bucuria să constate așa ceva. Le doresc, din toată inima, să li se întîmple!