N-am să înţeleg vreodată de ce ne mândrim atât de mult cu „Mioriţa“. Dar pot înţelege de ce ne regăsim în versurile ei şi de ce ne purtăm tânguirea ca pe o emblemă naţională.

„Mioriţa“, atât cât ne încăpăţânăm a pricepe din ea, a fost – şi continuă să fie! – scuza fiecăruia dintre noi în faţa eşecurilor de o viaţă. Soarta ne este întotdeauna potrivnică, iar naţia este întotdeauna vinovată. Nu noi suntem cei incapabili de reuşită, ci destinul nostru românesc aruncă eşecul asupra noastră. Noi suntem întotdeauna cei buni, frumoşi şi deştepţi. Şi eşuăm întotdeauna pentru că istoria este veşnic nedreaptă, iar moştenirea sa este întotdeauna prea greu de purtat.

Astăzi, ciobănaşul „ungurean şi cu cel vrâncean“ ar fi definiţi simplu, ca „şmecheri de România“, iar „cea mioriţă, cu lână plăviţă“ ar fi înlocuită de moderatoarea vreunei emisiuni televizate. În rest, lucrurile rămân neschimbate: „drăguţul bace“ continuă să fie prevenit asupra nenorocilor care urmează a i se întâmpla, iar el, suflet sensibil, se mulţumeşte în continuare să privească aceste nenorociri ca pe evenimentul vieţii sale.
 
Împăcat cu soarta, românul priveşte nenorocirea ca pe şansa de a se bucura de momentul său de celebritate, fără să-i pese că, în timp ce rănile învingătorilor sunt acoperite de glorie, rănile învinşilor sunt acoperite doar de uitare. Asemenea ciobănaşului din „Mioriţa“, ne mulţumim să luăm la cunoştinţă şi să ne jelim fără a ne gândi vreo clipă că ne-am putea schimba destinul. Că am putea face ceva, că am putea acţiona.

Joi seară, într-o discuţie cu bloggerii invitaţi de Editura Tritonic la prelansarea cărţii „Politica 2.0.08“, am auzit din nou o mulţime de păreri ale acelora care sunt decişi să nu meargă la vot. Pentru că toţi politicienii sunt răi, pentru că toţi politicienii fură şi pentru că noi, votanţii, nu putem schimba nimic.

Aceeaşi baladă recitată la nesfârşit. Prin urmare, nu mergeţi la vot. Haideţi să demonstrăm în continuare că suntem români!