Prima e cel mai simplu de înţeles, dar greu de rezolvat: nu sunt mulţi cei cu care poţi să derulezi asemenea politici. Din patru milioane şi ceva de „ferme“, vreo trei sunt complet ineligibile după regulile UE, fie din cauză că sunt prea mici, fie prea îmbătrânite şi inactive pentru a face faţă celor mai simple proceduri presupuse de primirea de fonduri. Agricultura este o gaură neagră a economiei, ţinând angajată 35% din forţa de muncă, dar producând abia 9% din valoarea adăugată per capita de fermier în ţările vechi membre (UE15).

A doua dilemă ţine de chiar natura politicilor agricole ale UE, inventate într-o perioadă când preţurile alimentelor scădeau continuu, ceea ce ameninţa stabilitatea micilor gospodării ţărăneşti din Franţa şi Germania, concurate de fermierii mai eficienţi din restul lumii. Tot eşafodajul de protecţionism şi fonduri pentru „sus- ţinerea preţurilor“ – cu alte cuvinte, intervenţii pentru a nu lăsa produsele agricole să se ieftinească prea tare – care formează Politica Agricolă Comunitară (CAP, acronim atât de bogat în rezonanţe) a rămas complet în aer de un an încoace, de când alimentele s-au tot scumpit. Aceasta este o tendinţă ce nu se va inversa curând, după cum spun toţi experţii, deci nu e deloc clar de ce mai alocăm o treime din bugetul Uniunii pentru subvenţionarea unor fermieri care pot să câştige foarte bine pe piaţa liberă.

În fine, impactul cu realitatea românească al acestor politici europene deja distorsionante duce la paradoxuri suplimentare. În primul rând, datorită structurii exploataţiilor agricole menţionată, banii din subvenţiile directe pe hectar şi cap de animal (prima componentă a fondului UE pentru agricultură) se vor aduna cu precădere în buzunarul puţinelor ferme mari şi cu cheag. Estimările arată că 90% din exploataţii vor primi cam 20% din fonduri, în vreme ce 80% se vor duce la restul de 10% de exploataţii, care nu e clar că au neapărat nevoie de bani. Dimpotrivă, subvenţia le poate face să se culce pe o ureche şi să nu mai tragă aşa tare ca în lipsa ei. Rata de sprijin bugetar pentru activităţi agricole a tot sporit în România, de la aproximativ 5% în 1995-’97 până la 27% în 2005, nivel comparabil cu cel din Vest – dar n-o să auziţi asta la TV, unde agenda este complet ocupată de lamentaţiile lobby-ului agricol. Ca atare, preţurile comparative ale produselor la poarta fermei au crescut continuu în România, ajungând cu 54% mai mari decât cele pe piaţa mondială la calitate comparabilă, aceasta fiind şi explicaţia pentru faptul că detailiştii preferă să importe.

Doi la mână, guvernul român a adoptat politica minimei rezistenţe, transferând o parte din banii de dezvoltare rurală (adică proiecte: cealaltă componentă mare a fondurilor pe agricultură) către subvenţia pe hectar, care este mult mai uşor de administrat şi mai populară cu nea Ion: doar te pui pe o listă, fără să te chinui să duci la capăt un proiect. Cu alte cuvinte, ca şi în cazul bugetului naţional, e preferată protecţia socială de tip „dă cu subsemnatul şi ia banul“ în defavoarea investiţiilor cu plan şi impact, adică exact opusul a ceea ce ar trebui făcut. Din spaima politică de a nu rămâne banii UE necheltuiţi, îi vom arunca pe toţi în hectare, nu în proiecte, ceea ce va frâna procesul, cu chiu cu vai început, de grupare a fermelor în exploataţii mai mari şi va alimenta în continuare spirala preţului terenurilor.