Este, cu adevărat, cel mai mare succes în viață, pentru atingerea căruia nu trebuie să urmezi vreo metodă complexă și costisitoare, ci o singură Cale, o singură Viață și un singur Adevăr ‒ Hristos.

De ce este sfânt Mitropolitul Calinic al Edesei, pe care Biserica l-a canonizat anul acesta, pe 23 ale lunii iunie? Pentru că s-a adus pe sine însuși ardere de tot înaintea lui Dumnezeu, ca să poată sluji cu vrednicie dumnezeiescului jertfelnic. (T.P.)

Viața Sfântului Calinic este un adevărat manual de sfințenie, căci descrie parcursul unui om pregătit de mic copil pentru aceasta, un om care s-a luptat cu râvnă, smerenie și răbdare să o dobândească. Sfințenia i-a fost pregătită încă din familie, pe care biograful Sfântului, Mitropolitul Ierόtheos al Nafpaktei, o aseamănă cu familia Sfântului Vasilie cel Mare.

„Rădăcină sfântă și binecuvântată”

Dimitrie sau, cum era alintat, „Mítsos”, cel ce mai târziu avea să devină Sfântul Calinic al Edesei, s-a născut pe 26 ianuarie 1919, într-o familie binecuvântată dintr-un sat din apropierea orașului Mesolonghi. O familie numeroasă, alcătuită din doisprezece membri de toate vârstele, „cu rădăcină sfântă și binecuvântată, ce a dat rod bogat în Biserica lui Hristos”: monahi, monahii, preoți, episcopi, preotese.

În fruntea tuturor era bunicul, preotul Atanasie, și bunica, preoteasa Spiridula. Apoi veneau părinții, Gheorghe și Ecaterina, și cei opt copii ai lor, Mítsos fiind al patrulea la rând. Era o priveliște impresionantă să-i vezi pe toți așezați la masă, alături de oaspeții și trecătorii ce se întâmplau să fie de față, căci una dintre virtuțile familiei era primirea de străini. Oricine trecea prin sat trebuia să fie ospătat acasă la Papa-Atanasie, care nu ținea niciodată câini în curte ‒ căci, spunea el, „la casa preotului nu trebuie să fie câini”, ca să nu-i împiedice pe trecători să intre. De
aceea, „poarta preotului se cuvine să fie tot timpul deschisă tuturor”.

Întotdeauna, dar mai cu seamă în zilele de sărbătoare, familia trimitea de mâncare săracilor; nici nu se așezau la masă până nu dădeau de pomană, spre nedumerirea micului Mítsos, care o întreba pe mamă: „De ce nu mâncăm noi mai întâi, ca să ducem ce rămâne la alții?”. Iar mama îi răspundea: „Ce este de prisos se aruncă la câini, de aceea mai întâi ne îngrijim de săraci, iar ceea ce rămâne mâncăm noi”.

Bunicul și bunica aminteau de chipurile patriarhale de odinioară. S-au căsătorit după multă rugăciune. Spiridula, o fată foarte frumoasă, de numai șaisprezece ani, singură la părinți, avea de gând să se facă monahie, dar primind propunerea lui Atanasie, a petrecut o noapte în rugăciune alături de mama sa, Haricleea, în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul lor.

În cele din urmă, a hotărât să-l ia de bărbat și să se facă preoteasă. Răspunsul la rugăciune l-a primit chiar în biserica unde soțul ei urma să slujească vreme de 42 de ani.

Astfel, Atanasie a devenit preot în satul lui, bun povățuitor, cu duh liniștit, atent la nevoile oamenilor. Singura grijă pe care o avea era mântuirea sa și a turmei sale. După primul pelerinaj făcut în Sfântul Munte, a rânduit tipicul parohiei sale după cel aghiorit. A legat prietenii cu Părinți aghioriți, pe care îi găzduia în casa sa, așa încât nepoții săi au văzut de mici rasa monahală la ei în casă.

Primele lor impresii din copilărie le-au marcat întreaga viață.

Papa-Atanasie era duhovnicul întregului ținut, mereu gata să le slujească semenilor săi. Purta peste tot cu el o traistă în care își ținea epitrahilul, Molitvelnicul și crucea. Se întâmpla ca, muncind pe ogorul său, să-l cheme cineva pentru o spovedanie, așa că lăsa totul, se spăla de praf, își scutura barba și mergea o oră pe jos până la biserică. Și acest lucru se întâmpla aproape în fiecare zi. Stătea de vorbă și-i cunoștea bine pe toți sătenii, îi povățuia cu orice prilej, era discret și neobosit în a-i sluji. În curtea casei sale se adunau adesea mulți oameni, veniți să-i asculte învățăturile.

„Preoția nu se învață din cărți!”

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE