În filmul „Gosford Park“, care va fi distribuit mâine pe DVD împreună cu „Evenimentul zilei“, pe parcursul unui weekend, aparenţele se prăbuşesc, clasele sociale se amestecă şi lucrurile degenerează într-o crimă inexplicabilă, care pare ruptă din romanele Agathei Christie.

Filmul, regizat în 2001 de Robert Altman, are în distribuţie mari actori: Maggie Smith, Kristin Scott Thomas, Ryan Philippe, Clive Owen, Helen Mirren, Alan Bates.

„Cine a făcut-o?“

Cariera extrem de lungă, întreruptă de pauze mari şi foarte inegală (pe principiul „ori, ori“) a lui Robert Altman înregistrează un nou vârf cu filmul „Gosford Park“, realizat în 2001 şi primit foarte bine de public şi de critică.

Pelicula este o disecţie inteligentă şi frumos, elegant realizată a sistemului social britanic, bazat pe clase strict delimitate (de o complexitate care aminteşte stratificarea castelor din lumea hindusă), dar realizează acest lucru într-o structură poliţistă clasică, de tipul Agatha Christie, satirizând convenţiile genului. Este practic vorba, în „Gosford Park“, de o intrigă poliţistă care se derulează în aerul rarefiat, aparent greu de respirat, al aristocraţiei engleze.

Se găsesc, în „Gosford Park“, mare parte din elementele care au făcut faima filmelor lui Altman şi au creat universul său atât de particular. Regizorul a abordat, de-a lungul deceniilor, multiple genuri cinematografice, dar de fiecare dată schimbându-le codurile, „distrugându- le“ din interior şi punându-ş i amprenta sa personală asupra fiecăruia: westernul, filmul poliţist, filmul de război, sau a satirizat „bucăţi“ întregi din societatea americană şi din imperturbabila sa infatuare: Hollywoodul, cucerirea Vestului, Sudul profund, industria muzicală.

Din acest punct de vedere, Altman este unul dintre cei mai mari distrugători de mituri, atât cinematografice, cât şi social-politice, din istorie. Nici în „Gosford Park“ nu face excepţie, el punând sub lupă atât confruntarea dintre clase şi fisurarea lentă a „celulei de bază“ a Imperiului Britanic, cât şi clişeele filmelor poliţiste, de tip „whodunnit“ („cine a făcut-o“).

Poveşti intersectate

Regizorul Robert Altman este adeptul filmelor cu un casting supraîncărcat, pline de vedete mari, care să fie tratate însă în mod egal, fără a pune accentul pe un personaj sau altul, aşa că şi în „Gosford Park“, fiecare dintre numeroşii actori de marcă din distribuţie va avea o partitură consistentă.

Două dintre caracteristicile constante ale universului altmanian, mai ales din anii ’90, sunt: numeroasele istorii separate care se sfârşesc prin a se intersecta („Poveşti întretăiate“ a fost traducerea românească la „Short Cuts“) şi privirea ironică, amuzată asupra semenilor săi, privire care are însă în fundal luciditatea, cruzimea vivisecţiei şi cinismul voluntar. Rezultatul este însă, de cele mai multe ori, o satiră tandră, plină de ironie, umor şi nostalgie. Veţi regăsi toate aceste lucruri şi în „Gosford Park“.

CONTROVERSĂ


Vechea ordine se prăbuşeşte

Preferinţa lui Altman pentru observaţie socială tratată într-o structură caleidoscopică, cu multe ploturi şi multe personaje, este, datorită ambiţiei de care dă dovadă, sursa atât a eşecurilor, cât şi a reuşitelor regizorului. În „Gosford Park“, maşinăria merge ca unsă, avantajul fiind disciplina adusă de unitatea de spaţiu şi timp, ceea ce permite personajelor să interacţioneze într-un mod fluent şi nebătător la ochi.

Anul 1932, în care se întâmplă povestea, este un timp al schimbărilor crescânde în interiorul claselor conducătoare britanice, care se vor dezintegra lent de-a lungul perioadei interbelice. Fenomenul este bine surprins şi într-un alt film excepţional, despre relaţia dintre servitori şi stăpâni, „Rămăşiţele zilei“, realizat de James Ivory în 1993, cu cuplul (care niciodată nu devine ca atare) Emma Thompson şi Anthony Hopkins. Totodată, în „Gosford Park“, prin intermediul personajului actorului Ivor Novello, intră în cadru noua putere a secolului XX: Hollywoodul şi cultura populară. Mesajul este clar: schimbarea vine, şi vine repede.


DIN CULISE


Bijuterii
autentice

> Toţi actorii au purtat microfoane portabile, pentru a crea dialoguri suprapuse, ca în multe dintre filmele anterioare ale lui Altman.

> Bijuteriile purtate de doamnele din înalta societate au fost toate autentice şi au trebuit să fie escortate de către gărzi armate în fiecare zi de filmare.

>
Scena de vânătoare este o referinţă directă la cea similară din „Regula jocului“, capodopera lui Jean Renoir din 1939. Povestea lui Renoir este despre câţiva aristocraţi într-o casă la ţară, o crimă şi interacţiunea pe care ei o au cu servitorii lor. Surprinzător? Robert Altman spunea: „«La Regle du jeu» m-a învăţat regulile jocului“.

>
Există întotdeauna un servitor prezent în fiecare scenă.

>
Niciunul dintre actorii care joacă servitori nu a purtat machiaj.

>
Numele Gosford Park nu este pronunţat niciodată în film.

>
Kenneth Branagh era prima alegere pentru rolul inspectorului Thompson, dar a trebuit să renunţe din cauza programului încărcat.

>
Robert Altman declară că a introdus cuvântul cu „F“ de câteva ori, în scopul de a obţine interzicerea filmului pentru minori. El nu voia ca puştii să-i vadă filmul, considerând că n-o să le placă.