Mircea Mihăieş: „În loc să avem câteva universităţi capabile să se apropie de performanţele celor din Apus, ne-am trezit cu o sumedenie de castele de nisip”.

Aşadar, putreziciunea a ajuns la creier. Adică acolo unde Ion Iliescu şi clica lui securistocomunistă planificase încă din 1990 să-i lovească pe români. Vă mai aduceţi aminte, sper, de atacurile concertate la adresa intelectualităţii, de apelurile la moderaţie şi răbdare în ce priveşte o salarizare decentă? Şi asta în timp ce banii şi compensaţiile curgeau râuri-râuri în direcţia oricui nu vorbea şi nu se comporta ca un intelectual.

Chiar şi pe vremea continuatorului în spirit al lui Iliescu, Ciorbea, era suficient să fii miner, să provii dintr-o ramură „industrială”, să-ţi ai locul de muncă într- una din ruginăturile socialismului pentru a beneficia de tratamentul de lux cuvenit „clasei muncitoare”. Iliescu ştia la perfecţie ce are de făcut. El n-a intrat într-o bătălie directă cu adversarii ideologici, pentru că ştia că va pierde. În schimb, flancat de imensul aparat al dezinformării, a creat dubluri ale instituţiilor inamice.

Aşa s-a ivit o stranie adunătură de intelectuali coordonaţi de Eugen Simion, cu scopul cât se poate de limpede al anihilării „Grupului pentru Dialog Social”. Şi tot aşa au apărut zeci şi zeci de noi universităţi. Nu în numele modernizării României, ci pentru a semăna violent confuzie.

Rezultatele s-au văzut imediat: n-a rămas târg de provincie unde din colbul străzilor nepietruite şi-al hârtoapelor multiseculare să nu ţâşnească ditamai mândreţea de „universitate de stat”. Dascăli amărâţi care-şi târau sub braţ geanta tocită cu notiţe s-au văzut proiectaţi în paradisul gradelor universitare: lectori, conferenţiari, profesori.   O serie întreagă de „luminători” din Bucureşti navetau frenetic din târg în târg, spre a înteţi noua vâlvătaie academică a patriei. N-am să uit sprinteneala cu care un fost obedient iliescian, Antonie Iorgovan, sărea din avion în avion pentru a menţine trează flacăra învăţământului clocit în laboratoarele de idiotizare ale iliescianismului.

Toată această extravaganţă ideologică avea nevoie de bani. De mulţi bani. Cum veşnic hibrida economie românească mai mult şchioapătă decât aleargă, neobolşevicii au diminuat drastic sumele alocate universităţilor de tradiţie, direcţionându-le înspre cele fondate, conduse şi gata să prospere sub conducerea fidelilor regimului. Aşa că în loc să avem câteva universităţi capabile să se apropie de performanţele celor din Apus, ne-am trezit cu o sumedenie de castele de nisip ce şi-au atârnat la intrare pompoase însemne academice.

Astăzi, prima universitate a ţării, cea din Bucureşti, e în pragul colapsului financiar. Un faliment atent pregătit încă de acum douăzeci de ani, când a refuzat să îngenuncheze în faţa tăvălugului neocomunist. Răzbunarea lui Iliescu e deplină, spre jubilaţia marilor „focare de cultură şi învăţământ” din te miri ce cătun cu pretenţii de Oxford şi ifose de Princeton şi Cambridge.

Nu scriu pentru prima oară despre acest subiect, dar situaţia e mai dezastruoasă ca oricând. Nu ţin minte ca de la căderea, în 1996, a lui Iliescu universităţile să fi avut de înfruntat drame atât de mari. Nu e vorba doar despre cele financiare. Nu pot să nu observ că ele decurg din laxitatea morală instaurată în ultimii zece ani.

Cam de atunci universităţile au ajuns veritabile dughene de comercializat diplome: la un ghişeu plăteşti taxele de şcolarizare, la celălalt - fără să treci trei ani pe la cursuri - îţi ridici diploma obţinută cu sudoarea buzunarului. Timoraţi de un sistem administrativ tot mai dezastruos, profesorii au devenit de-o indulgenţă părintească. Când o universitate de mare tradiţie face paşi fermi spre faliment, problema nu mai e doar a acelei universităţi, ci a ţării însăşi.

Batjocura politicianistă, bătăliile sângeroase pentru putere, iresponsabilitatea pompată prin declaraţii la televizor creează premisele ştergerii României de pe harta ţărilor civilizate. Vechea dihotomie „popor” sau „populaţie” stă pe vârful de ac al unei decizii cu consecinţe definitive: optăm pentru capete prevăzute cu creier sau pentru capete umplute cu rumeguş? Tot restul e vorbărie de talk-show, adică înşurubarea deşeurilor toxice ale iliescianismului în mintea naţiei.

În ultimele două veacuri, clasa politică din România s-a legitimat în confruntările internaţionale mai ales prin cultura de înaltă calitate din universităţi, redacţii şi edituri. Colecţia revistelor cu apariţie neîntreruptă e mai sugestivă decât orice argument cu focoase nucleare în coadă.

E un adevărat dezastru naţional că o întreagă clasă politică a ajuns să încurajeze cu cinism dărâmarea bazelor lumii în care au dobândit averi şi măriri. Dea Domnul să nu împărtăşim cu toţii, din cauza lor, soarta unor popoare-populaţii nefericite, de la kurzi la romi, incapabile să se coaguleze convingător datorită unor experienţe a căror origine nu e chiar atât de diferită de dramele mute prin care trecem.