Karl Jaspers spunea că există oameni care dau măsura umanului. Unul dintre aceştia a fost N. Steinhardt (1912-1989). Într-un timp al haosului moral, al abrogării distincţiei esenţiale dintre Bine şi Rău, ori mai precis al falsificării Binelui (Vladimir Soloviov), al lagărelor de concentrare şi al camerelor de tortură, N. Steinhardt a demonstrat că libertatea şi fericirea sunt inseparabile. Regimurile liberticide nu pot oferi fericire reală, ci doar isterii colective, resentiment organizat statal şi paranoia socială ori tribalistă.
M-am bucurat citind frumosul eseu al lui Ioan Stanomir despre un volum de scrieri pe teme literare (şi nu numai) de N. Steinhardt, apărut în 2012 la editura Polirom. Cartea este îngrijită de cărturarul George Ardeleanu, căruia îi datorăm fascinanta biografie a lui Steinhardt, o lucrare fundamentală pentru înţelegerea unui destin intelectual şi a unui profil etic de excepţie.
Numele lui N. Steinhardt, cel arestat şi condamnat în procesul grupului Noica-Pillat, autorul “Jurnalului fericirii", intelectualul român-evreu liberal-conservator, admiratorul lui Chesterton, Dostoievski, Soljeniţîn, Malraux, Camus şi Koestler, prietenul lui C. Noica, al lui Dinu Pillat şi al lui Alexandru Paleologu, gânditorul creştin ortodox atât de apropiat ca viziune de o Simone Weil, întruchiparea unui spirit universalist tot mai ameninţat în această lume a fragmentărilor post-moderne şi a utopiilor fals-redemptive, patriot român şi cetăţean al lumii, omul care nu s-a lăsat frânt de presiunile unui sistem criminal, apărătorul valorilor transcendente atunci când ele erau călcate în picioare cu cinică neobrăzare, dascălul moral, iluministul iluminat îndrăgostit de Dumnezeu şi de marele dar al Raţiunii, monahul de la Mânăstirea Rohia, figurează neîndoios în ceea ce numesc panteonul onoarei.
Steinhardt l-a preţuit şi iubit pe Caragiale în raport cu care a propus o neaşteptată şi seducătoare hermeneutică religioasă: Secretul "Scrisorii pierdute", scria Steinhardt, ţine de un adevăr ezoteric, de faptul că "lumea românească e altă lume decît lumea Occidentului şi lumea Orientului; e altceva, e spaţiu mioritic şi creştin, spaţiu al blîndeţii, dulcii împăcări, iertării, echilibrului şi relativităţii". Mi-ar fi plăcut să-l cunosc personal, aş fi avut enorm de multe întrebări să îi pun, legate de ideologii, de credinţă, de identitate (ori, mai exact, de identităţi), nu s-a întâmplat, dar mi-au vorbit cu mare dragoste despre Steinhardt prieteni (discipoli) ai săi din diverse momente ale itinerariului său spiritual, de la Toma Pavel şi Virgil Nemoianu, la Dragoş Paul Aligică. "Jurnalul fericirii" va dăinui ca una din marile cărţi ale mărturisirii din acel loc al istoriei numit Europa de Răsărit.
Asemeni Marianei Şora si lui I. D. Sîrbu, N. Steinhardt a fost un "marginal" în ierarhia oficială a literelor româneşti din anii "socialismului multilateral dezvoltat". Nu făcea parte din variile comisii şi comitete, era urmărit continuu de Securitate. Dar un canon aşezat pe valori reale, nu pe cele ale coteriilor de cafenea literară, ori pe cele dictate de Secţia de Propagandă, îl va aşeza acolo unde-i este locul binemeritat: în centrul vibrant şi nepieritor al gândirii româneşti libere. Comentariile la acest articol sunt suspendate!
Recomandările noastre
