Acum mulţi ani am văzut pe Discovery o emisiune atroce, a cărei amintire mă urmăreşte până azi.

În savana africană păştea o turmă de antilope gnu. Una dintre ele tocmai dădea naştere unui pui, care ieşise pe jumătate din pântecul femelei rămase- n picioare. Lângă ei aştepta, aşezată pe labele dinapoi, o hienă, care abia dacă se ferea, plictisită, de coarnele antilopei aflate în suferinţă. Abia când puiul a căzut, greoi şi ud, pe pământ, încă învelit într-o pieliţă ca pânza de păianjen, şi când a-ncercat să se ridice pe picioarele nesigure, hiena l-a apucat de bot şi l-a târât la câţiva paşi mai încolo, unde l-a sfârtecat de viu, fără milă. Celelalte antilope priveau scena cu o resemnare totală.

Tragedia de la maternitatea din Giuleşti mi-a aruncat această amintire în derizoriu. Căci aici a fost vorba despre puii de om, despre fiinţele care întruchipează nevinovăţia desăvârşită, nevoia absolută de dragoste, grijă şi protecţie. Ei întruchipează şi speranţa noastră pentru viitor.

În toate lumile omeneşti, nou-născutul a fost o valoare absolută, nedisputată. Femeia cu copilul în braţe este un arhetip prezent în toate comunităţile omeneşti. În cele mai barbare dintre lumi, pruncul este văzut ca o minune în stare să umanizeze şi brutele cele mai sângeroase.

Herodot povesteşte, în una dintre "Istoriile" sale, cum un rege află că într-un sat îndepărtat s-a născut pruncul care, după spusele oracolelor, urma să-i ia locul pe tron. Regele trimite nouă soldaţi din garda sa către locul naşterii, ca să-l afle şi să-l ucidă pe copil. Acolo, soldaţii o cheamă pe mamă afară, şi unul dintre ei ia pruncul în braţe ca să-l izbească de pământ, cum era ordinul. Dar s-a-ntâmplat ca puiul de om să-i zâmbească. Înduioşat, soldatul l-a dat celui de-al doilea, care s-a simţit şi el neputincios în faţa zâmbetului celui mic. Astfel, pruncul a trecut din mână-n mână până la ultimul gardian, care l-a înapoiat mamei sale spunându-i să-l ascundă până trece mânia regelui...

Istoria este, până-n zilele noastre, o crimă neîntreruptă, dar în acest şirag de orori nimic nu ne impresionează mai mult decât suferinţa inocentului. Uciderea pruncilor în vremea lui Irod este scena cea mai răscolitoare din Evanghelii până la însăşi Punerea pe cruce, pe care o şi prevesteşte. Ea a contribuit, fără-ndoială, la teribila întrebare, centrală în credinţa creştină, "unde malum?". De unde vine răul? De ce trebuie să sufere inocentul? Cum este posibil ca Dumnezeu, binele suprem, să tolereze răul în lumea sa? Şi, dacă răul făcut adulţilor mai poate fi justificat prin păcatele de care până şi omul cel mai drept se face vinovat, cum poate fi tolerat răul făcut copiilor?

Cum este cu putinţă să te împaci cu gândul că un copil a venit pe lume doar ca să ardă de viu în primele ore ale nenorocitei lui vieţi? Cum poţi tolera gândul la suferinţa inimaginabilă a mamei care l-a adus pe lume, a tatălui care-i ţinea locul cald în veacul acesta? Cum poţi să mai trăieşti într-o lume construită pe sacrificiul celui nevinovat?

Amândoi copiii mei s-au născut, la o diferenţă de şaisprezece ani, la Maternitatea Giuleşti. Fiul meu a stat o săptămână într-un incubator din sala de terapie intensivă. Pot să vă spun, de aceea, cu mâna pe inimă, că tragedia întâmplată zilele acestea n-a fost un accident. Ea trebuia într-o zi să se întâmple.

Maternitatea Giuleşti a fost un loc al ororilor, al mizeriei umane şi materiale care nu s-a schimbat de douăzeci şi trei de ani încoace, de când am avut prima oară de-a face cu ea, ba chiar a mers spre mai rău. Nu pot să uit imaginea dormitoarelor mizere, a lipsei de apă caldă şi de calmante, a lăuzelor care coborau pe scări, a doua zi după naştere, ca să-şi întâlnească soţii, a surorilor cu buzunarele umflate de bancnote mototolite, a doctorilor care răcneau la femeile de pe masa de naştere, încât se auzea pe coridoare: "Ce zbieri aşa? Ţi-a plăcut când l-ai făcut, să-ţi placă şi acum!".

Nu pot uita bebeluşii din incubatoare, cărora li se acopereau ochii cu bandă adezivă din cauza ultravioletelor, bandă care apoi le era smulsă cu brutalitate. Pentru soţia mea, experienţa naşterii la Giuleşti a rămas cea mai amară şi mai şocantă din viaţa ei.

Copiii lăsaţi să ardă de vii în această casă a groazei sunt o prelungire peste timp a ororii caselor de copii ceauşiste, care ne-au aruncat dispreţului lumii civilizate. Aşa ceva nu se întâmplă nici în Africa neagră, de fapt nu se întâmplă nicăieri în lume. Unde malum? De unde vine răul? Nu de la două fire prost izolate, ci de la scurtcircuitul din creierele noastre de barbari ai planetei. De la "calea românească" a dispreţului pentru aproapele nostru, care-a ajuns să includă până şi viitorul nostru, copiii.