Răzvan Exarhu: "Ce au în comun Liviu Vasilică, familia, Eugenia, umorul involuntar, locurile de parcare improvizate şi gratuite, terasa Greenhours, brânza de burduf şi urda, prietenii, 12 litri de socată de casă şi cafeaua domnului Keskerian de pe Pictor Gr. Manolescu?"
Sunt câteva dintre motivele mici, personale, subiective, alintate sau ironice, poetice sau abrupt de sincere care îi pot face pe unii să nu plece din ţară.
Am făcut un experiment pe blogul meu, pornind de la comentariul unui cititor la textul publicat în EVZ săptămâna trecută, Profesiunea - antimanelist: “Azi un briceag, mâine un Omniasig, poimâine statul roman şi îţi trece viaţa pe sub tălpi. Poţi să schimbi societatea de asigurări, poţi să îţi schimbi locul de muncă, chiar şi oraşul dacă te-ai săturat de trafic. Dar ce te faci când de-abia te-ai privatizat şi tu ca tot românul şi te sună prietena - care joacă şi rol de secretar-contabil - plângând din cauză că un funcţionar de stat face mişto de ea a patra oară luna asta? Schimbi ţara. Briceagul, maneaua sau domnul Vacarus de la secţia financiară nu sunt altceva decât picătura care bine că a umplut paharul. Cunosc un gentleman care a plecat în Canada din cauză că i s-a stricat Dacia Papuc pe autostrada Bucuresti- Piteşti, chiar când se întorcea de la fabrică în maşina lui nou-nouţă. Written from Canada.” Prozaicul ascuns în anecdota asta cu Dacia Papuc şi care ar sta foarte bine în scenariul unui film de Corneliu Porumboiu, m-a făcut curios să aflu care poate fi sau care a fost declanşatorul unei asemenea decizii, cea de a pleca definitiv. Pentru că această picătură care umple paharul nu vine întotdeauna din lista bine-cunoscută de la ştiri sau din jelania obişnuită a fiecăruia.
Pe lângă problema auto şi un briceag confiscat la Cotroceni s-au adunat feţele triste sau agresive, mirosul de pipi de la Universitate, interdicţia de a sta pe iarbă în parcuri, traficul, aparatul de stat indolent, bormaşina vecinului, muzica tare şi celelalte, pe care le ştim prea bine.
Surpriza a venit când am deschis un subiect nou, pentru echilibru, cu motivele care te pot face să rămâi în ţară. Înghesuiala în comentarii a fost mult mai mare decât la motivele de plecat, iar poveştile mult mai interesante. Mi-a plăcut şi că s-au revoltat unii şi m-au acuzat de patriotism, sanki, fără să înţeleagă relativitatea oricărei discuţii relaxate pe această temă.
Am observat că o parte din comentariile celor plecaţi şi supăraţi sunt pline de spume în continuare, deşi alegerea pe care au făcut-o şi distanţa ar putea să mai atenueze din furie. E destul de limpede că nu liniştea, împăcarea sau împlinirea nasc invective sau crize de nervi, aşa că distracţia în lectură e şi mai mare. Cel mai mişcător e întotdeauna să regăseşti dimensiunea umană a unor perspective pe care toţi credem că le înţelegem mai bine de la depărtare. Importante sunt chichiţele astea ale minţii care poate să spună da sau nu în egală măsură datorită unor amănunte, observaţii, atracţii sau respingeri care par o simplă joacă la prima vedere: “senzaţia permanentă de aventură, bancurile la o ţigară pe balcon, leuşteanul şi borvizul, să beau la terasă sau club până nu mai pot fără să-mi zică nimeni că trebuie să închidă, miştoul pe care doar noi îl înţelegem, prea bătrân, prea gras, ciorba aia superbă de pe malul Dunării la Dubova”.
Mie îmi plac mai mult astea, pentru că vorbesc despre bucurie şi neprevăzut. Celelalte nu au des seninătatea cu care vorbeşti despre lucrurile pe care nu le puteai face în altă parte sau indiferenţa cu care învălui după o vreme tot ce nu îţi mai spune nimic.
Am păstrat pentru final comentariul care e bun şi de punct de plecare, şi de concluzie pentru uşurătatea şi profunzimea tuturor lucrurilor cu care putem face pace. “Când eram în Franţa şi încă stăteam pe gânduri dacă să îmi prelungesc şederea sau nu, s-a întâmplat trebuşoara următoare: o prietenă din România a venit în vizită şi ne-am băgat în duşurile care erau la comun, eu în unul, şi ea în cel de alături. Şi 15 minute, cât a ţinut bălăceala, am cântat împreună cât mai afon şi mai tare posibil «Marine, la nunta ta», de Liviu Vasilică. Bucuria acelui moment mă face să apăs pe «add comment» acum, din camera mea de cămin din Bucureşti.”
Recomandările noastre
