Vladimir Tismaneanu: "Este truism care nu va fi  niciodata indeajuns repetat: sistemul comunist, in oricare din incarnarile sale, s-a intemeiat pe suprematia ideologiei."

A fost tiranie a certitudinii, spre a parafraza o formula a lui Daniel Chirot. In absenta a ceea ce Soljenitan a numit ingredientul ideologic, deci factorul justificator menit sa anihilize simtul moral, crimele impotriva umanitatii comise de comunisti, ca si de nazisti, nu ar fi fost de conceput.

Parte a unei modernitati deraiate, acest set de himere ideologice bazate pe cultul comunitatii celor „alesi”, al partidului revolutionar, a oferit drogul de care aveau nevoie cei care facusera apocalipticul pariu pe violenta absoluta impotriva unei ordini stabilite, considerata meschina si mutilanta.

Este surprinzator sa observam astazi incercari de exonerare a ideologiei comuniste in numele unui presupus proiect altruist. Comunismul, ca ambitie de reconstructie a societatii, dar si a naturii umane, a capotat.

A crede ca acest esec s-a datorat unor erori umane este astazi o proba de crasa ignoranta. Inca in 1956, chiar si liderul comunist italian Palmiro Togliatti ironiza acest gen de falsa naivitate.

Ma grabesc sa o spun: nu se pune problema condamnarii gandirii de stanga in genere. Exista un teritoriu al imaginatiei antiautoritare, de la anarhisti si pana la Castoriadis, Lefort si Norberto Bobbio. Sunt multe lucruri in opera lui Marx ce continua sa fie de interes filosofic ori sociologic.

Nu este insa mai putin adevarat ca nimeni nu poate vorbi despre leninism fara a recunoaste inrudirile intime dintre demersul bolsevic si un anumit filon despotic, depistat inca de Proudhon, Bakunin si Lassale din doctrina marxista.

Mai tarziu, in „Critica Revolutiei Ruse” (1918), Rosa Luxemburg denunta abuzurile politice ale lui Lenin si Trotski, anticipand ceea ce avea sa urmeze: emascularea spiritului critic, anihilarea revoltei de la Kronstadt, prigoana impotriva adversarilor reali ori inchipuiti.

Cum scria Koestler, pentru Lenin nu era destul sa-si striveasca adversarii. Trebuia sa-i faca demni de dispret. Intr-un recent articol, Caius Dobrescu insista pe drept cuvant asupra responsabilitatii ideologiei pentru experimentul comunist. A nu lua in consideratie doctrina, a incerca sa construim imaginea benigna  a unui „leninism cu chip uman” inseamna sa nu intelegem cum si cu ce finalitati a functionat sistemul.

Arestarile, deportarile si asasinatele in masa si-au avut cauza in proiectul ideologic, in utopia societatii fara clase, in cultul partidului ca intruchipare a Ratiunii in Istorie si in sacralizarea violentei revolutionare. In anii ‘30, poetul comunist Louis Aragon scria ode pentru NKVD si exulta imaginandu-si „ochii albastri ai Revolutiei scanteind cu o cruzime necesara”.

Nascut din sinteza  unui marxism interpretat ca paradigma mantuitoare cu traditia mesianismului revolutionar rus, bolsevismul a creat un stat bazat pe „conceptia despre lume si viata” atribuita proletariatului. In atari conditii, orice rival politic devine „dusman al poporului”, categorie inventata de iacobini si preluata de bolsevici.

„Comisarii poporului” vegheau pentru ca nimeni sa nu se simta in siguranta in acel univers in care doar ei puteau sa-si permita realizarea absurdelor lor visuri de inginerie sociala. Moralitatea era abolita: salvarea Revolutiei era legea suprema. Trotski, ca si Lenin, ii stigmatiza, in timpul Razboiului Civil, pe toti cei care indrazneau sa ceara un stat de drept.

Moralitatea kantiana era privita de Trotski drept expresia unui sentimentalism ipocrit. Mai tarziu, in polemica sa  cu John Dewey, acelasi Trotski, intre timp expulzat din URSS si urmarit de politia secreta stalinista, continua sa exalte „scopul nobil al comunismului”, scriind despre „morala lor si a noastra”.

Merita amintit ceea ce afirma Walter Veltroni, primarul Romei si cunoscuta figura a stangii postcomuniste italiene: secolul douazeci a fost „secolul sangelui, secolul in care oamenii au putut sa-si imagineze si sa realizeze genocidul evreilor, secolul Auschwitz-ului, al victimelor persecutiei naziste, precum si secolul tragediei comunismului, al lui Jan Palach, al Gulagului, al ororilor stalinismului”. Obsesia comunista a fost Omul Nou.

Tot ceea ce lega umanitatea de trecut, in special de traditia drepturilor omului si a proprietatii private, trebuia distrus. Burghezii, intelectualii, „chiaburii” erau vermina.

Tocmai din acest motiv putem defini sistemul comunist drept unul care urmareste exterminismul social. Grigori Zinoviev, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, primul conducator al Cominternului si seful organizatiei bolsevice din Petrograd, a spus-o inspaimantator de limpede: „Pentru a-i invinge pe inamicii nostri ne trebuie propriul nostru militarism socialist. Trebuie sa avem de partea noastra 90 de milioane din cei 100 de milioane de oameni care formeaza populatia Rusiei sovietice. Cat despre ceilalti 10 milioane nu avem nimic sa le spunem. Trebuie anihilati”. Mai este nevoie de vreun comentariu?