Mircea Cărtărescu: "Fiindcă m-am născut şi-am trăit toată viaţa în celule de beton, îmi plac cerurile vaste şi adânci, nopţile pline de stele".
Pe la şaisprezece ani, am avut o perioadă Camus. De fapt, atunci, citind povestirile lui Camus, am avut pentru prima oară revelaţia că exist, de parcă acea carte jerpelită, cine ştie cum nimerită în biblioteca alor mei, m-ar fi transformat brusc, dintr-un adolescent confuz şi amorf, într-o fiinţă focalizată, centrată, conştientă de sine. Nu-mi venea să cred: asemenea lui Nichita Stănescu altădată, îmi priveam mâinile şi parcă le vedeam pentru prima oară. Totul în jur era nou şi proaspăt, învelit într-o aură de lumină, a înţelegerii, deodată, a lumii la un nivel nou şi nebănuit înainte. „Exilul şi împărăţia“ a fost prima carte pe care am citit-o altfel, de care m-am impregnat citind-o, cum aveam s-o fac deatunci cu nenumărate alte cărţi.
În acea culegere de povestiri era una care se termina cu o dilemă. Un personaj lăsase ca ultim mesaj către umanitate un singur cuvânt, mâzgălit, mi se pare, pe un perete. Nimeni nu putuse desluşi însă dacă pe perete scria SOLITAR sau SOLIDAR... Diferenţa de lecţiune ducea, evident, la două modele umane diametral opuse, cu un întreg corolar de consecinţe filosofice, etice şi social-politice ale fiecărei opţiuni. În ceea ce mă priveşte, am ştiut de la-nceput că răspunsul era SOLITAR. N-am avut nicio urmă de îndoială. Ştiam de pe-atunci că aveam să rămân întreaga viaţă un om singur, că eram condamnat la asta, dar şi binecuvântat prin asta. Zece ani mai târziu aveam să-ncep să-nţeleg cultura (şi poate mult mai mult din viaţa umană) ca solidaritate între solitari, ca un efect-tunel prin vidul dintre conştiinţele omeneşti izolate.
Tocmai pentru că sunt un solitar, mă uimeşte şi mă face fericit orice dovadă de solidaritate umană. Cel mai bine mă simt între cei care-mi seamănă cel mai puţin: oamenii simpli, cei ce trăiesc laolaltă, în comunităţi şi-n clanuri, cei ce pun mai totul la mijloc, cei ce se întrajutorează, se iubesc şi se urăsc de-adevăratelea, nu fiindcă aşa au văzut în cărţi şi-n filme. Fiindcă m-am născut şi-am trăit toată viaţa în celule de beton, îmi plac cerurile vaste şi adânci, nopţile pline de stele, coamele împădurite ale dealurilor, clăile de fân şi gardurile putrede. Îmi plac comunităţile umane, viaţa lor de polip şi muşuroi, aerul lor de utopii rătăcite pe pământ.
De curând, am fost câteva zile în mijlocul unei astfel de lumi imposibile, undeva la întrepătrunderea spaţiului transilvan cu cel moldovenesc. Locul, marcat de kitsch-ul benign al Hotelului Dracula, se numeşte Piatra Fântânele, şi aş fi fost cu totul fericit să ajung acolo (peisajul e grandios) dacă nu mi-aş fi martirizat maşina pe vreo zece kilometri de drum în lucru, periculos, nemarcat, aproape impracticabil. Apoi, cu un jeep, zgâlţâindu-ne prin hârtoape şi mai fioroase, am sosit în fine la Tăşuleasa, un vast domeniu verde, îngrădit, cu cabane de lemn, ateliere, bucătării, săli de cursuri şi de expoziţie, câini ciobăneşti şi maşinuţe de pompieri inscripţionate cu FEUERWERK. „Tăşuleasa social“ sărbătorea şapte ani de existenţă. În tot acest timp, această organizaţie nonprofit, donquijotescă şi încăpăţânată ca legendarul ei lider Alin, complet neaşteptată şi neîncadrabilă în mentalitatea românească, a strâns fonduri ca să poată forma, hrăni şi adăposti zeci de tineri pe an în tabere ecologice. Mergând din oraş în oraş în vaste zone ale Moldovei, oamenii de la Tăşuleasa au educat în spirit comunitar şi ecologic mii de tineri, cu ajutorul cărora au desfăşurat programe de curăţire sistematică a albiilor de râuri, infectate de deşeuri, de replantare a zeci de mii de puieţi de arbori în golurile din pădurile defrişate abuziv, de ajutorare a tinerilor fără posibilităţi materiale. Plimbându-mă pe pajiştea verde, privindu-i pe puştii în tricouri albe, activişti cu vechime care timp de o săptămână îşi împărţiseră pâinea şi viaţa ca o comunitate protocreştină, îi invidiam din toată inima: ştiam că am fost şi voi fi întotdeauna exclus din lumea lor, din sfera umanităţii calde şi generoase. Spre deosebire de ei, eu alesesem să citesc pe perete cuvântul SOLITAR, şi tot aşa aş citi şi azi. Mi-a făcut însă mare plăcere să le vorbesc despre cât de important şi minunat e că ei, spre deosebire de atâţia alţii, au dat un sens adevărat vieţii lor. Ceilalţi invitaţi, între care Sandra Pralong, Marcel Iureş, Mihaela Rădulescu, Dragoş Bucurenci şi Cătălin Ştefănescu, s-au întâlnit şi ei cu tinerii, vorbindu-le despre succesele şi eşecurile inerente unor vieţi omeneşti.
Noaptea, la lumina făcliilor suedeze, am privit cum discul pământului obliterează, încet, discul lunii. Nu înţeleg prea bine activismul social, dar cred că înţeleg diferenţa dintre bine şi rău. Şi cred că „Tăşuleasa social“ se încadrează în imaginea unei Românii mai bune.
Recomandările noastre
