Mircea Cărtărescu: " Nu sunt nici idiot, nici idealist, nici extremist, nici orbit de principii sau de pasiuni. "
Raţional şi pragmatic, înţeleg de ce s-a făcut alianţa PDL-PSD. Este limpede că nu putea fi adus la putere un partid instabil, trădător prin excelenţă, care la prima contrariere a intereselor proprii ar fi lovit în partener din toate puterile, cum a mai făcut-o. PNL mai departe la guvernare ar fi însemnat să cauţi scandalul şi instabilitatea politică cu lumânarea. În acelaşi timp, e de asemenea limpede că nu puteai lăsa PSD-ul în opoziţie fără riscuri majore: PSD are forţa de a răsturna un guvern minoritar, sau chiar majoritar, dacă unul dintre partenerii la guvernare e de fapt un cal troian. În al treilea rând, a existat tot timpul enorma ameninţare a unei alianţe PSD-PNL, care-ar fi fost distrugătoare în situaţia actuală, fiindc-ar fi intrat imediat în conflict cu preşedintele, iar într-o situaţie de criză numai o nouă încercare de debarcare a lui Băsescu ne-ar mai lipsi. Şi-atunci?
Mai mult decât cu un joc de şah, situaţia politică a semănat cu povestea celui care trebuie să treacă pe celălalt mal, cu barca, un lup, o capră şi o varză, ţinând seama de toate incompatibilităţile dintre ele. La prima vedere, deci, şi poate şi la a doua, alianţa PDL-PSD pare, dintre trei imposibilităţi, soluţia care face cel mai puţin rău. Şi totuşi, de ce-ţi vine, pur şi simplu, să vomiţi la această combinaţie?
Privind eşichierul politic am fost de multe ori revoltat şi câteodată amuzat. Rareori mi s-a-ntâmplat să fiu cuprins de această senzaţie de scârbă fără limite, de acest sentiment că s-au depăşit toate limitele admisibile, pe care le am acum. Mi se spune că, iată, dăm un semnal Europei (de la care, nu-i aşa, totul depandă) că două mari partide au trecut peste adversităţi şi-şi dau acum mâna pentru ţară. Se vorbeşte despre un nou consens naţional, despre un nou pact pentru România. S-a adus în fruntea noului guvern un specialist în finanţe, ca simbol, vezi-Doamne, al luptei anticriză. Toate aceste fraze lustruite acoperă cea mai greţoasă realitate din ultimii cincisprezece ani: aceea că avem iarăşi un parlament şi o guvernare care ne reprezintă deplin. Ne-am amăgit între timp să ne punem bruma de speranţă într-un partid sau în altul, într-un om politic sau altul, să ne gândim la legalitate, democraţie, civilizaţie. Ne-am întors însă, iată, la majoritatea lăbărţată de odinioară, la cele şaptezeci de procente de oameni fără conştiinţă, de infractori dovediţi, de oportunişti, de incompetenţi, de acumulatori vulgari de capital, de vânători de sinecure şi de clănţăi fără ruşine care sunt oglinda fidelă a ceea ce suntem noi cu adevărat. Nu greaua moştenire comunistă, ne dăm seama acum, a format FSN-ul de altădată şi cel de azi, ci mai vechea noastră moştenire balcanică, latura noastră care ne permite să pupăm piaţa Endependenţii după ce ne-am bălăcărit cu anii, să fim cu toate partidele ca românul imparţial. Am tot spus-o în ultimul timp (şi prin asta m-am deosebit de mulţi dintre aşa-zişii „intelectuali ai lui Băsescu“): PDL-ul nu e cu nimic mai breaz decât PSD-ul, e format tot din oportunişti şi lichele în marea sa majoritate.
Păcat de cele câteva personalităţi rătăcite aici, cele mai multe provenite din PNL. I-aş întreba pe aceşti oameni pe care încă îi respect - ca Vasile Blaga, Gheorghe Flutur, Valeriu Stoica sau pe prietenul meu Sever Voinescu, proaspăt deputat - cum se vor abţine să nu strige în plin parlament: „Deschideţi ferestrele, să iasă mirosul de mitocan“? Ce s-a ales de visul lor de refacere a dreptei? Cum vor putea ei să impună o guvernare decentă cu manivela lui Mitrea în coastă? Un asemenea uluitor, colosal compromis e mai mult decât o crimă, e o greşeală, cum spunea cineva. Nu e „în pat cu duşmanul“, ci sub pat cu el, lângă oala de noapte.
Am auzit spunându-se: care refacere a FSN, domnule? Că doar Iliescu şi ai lui nu mai au putere. Acum sunt alţii pe val: Ponta, Corlăţeanu, tineretul car’va să zică. E adevărat. După cum ar zice Preda, a apărut acum un PSD al doilea, mai prost. Măcar Iliescu credea în neroziile lui şi, dacă chema minerii, era convins că face bine naţiunii.
Aceştia din urmă parazitează naţiunea cu cinism, perfect conştienţi de răul pe care-l fac. E singurul progres pe care-l observ la PSD.
Noua coaliţie guvernamentală, cu Stolojan în frunte, e o cumplit de tristă restauraţie, acesta-i adevărul. E o întoarcere a noastră la cloacă, la gloată, la nediferenţiere, la anomie. Raţional, pot înţelege de ce Băsescu a ales această variantă, dar cred că, pentru el, noua structură a puterii e cel puţin la fel de otrăvită ca oricare dintre celelalte variante. Iar pentru noi, ăştilalţi, care nu suntem preşedinţi, e de-a dreptul o palmă pe obraz, căci de azi nu vom mai putea spune că există onoare şi bun-simţ în România.
Recomandările noastre
