Dacă şi chestiunile frivole merită tratate cu seriozitate, iar fotbalul este unul dintre acestea, iată o teorie contemporană ce iscă dezbateri: e sau nu Sportul Rege o disciplină socialistă?
Pentru cei ce văd mai mult decât doar atât în mingea în care se rostogoleşte într-o plasă din Europa, provocând ţopăieli în Africa, eventual un fenomen de civilizaţie şi cultură sportivă (aşa cum au făcut-o, nenumăraţi în literatura română şi unii pe nedrept uitaţi, de la Ioan Chirilă, Victor Bănciulescu şi Mihai Ionescu până la Titi Teaşcă sau George Mihalache), ideea atrage. Poţi să faci zid în faţa ei, dar nu s-o expediezi în aut, ca un gest de neputinţă în faţa adversarului care te-a sufocat pe flanc.
Tema nu e nici măcar nouă. A enunţat-o o figură de legendă, care a jucat şi a antrenat acolo unde a fost brevetat fotbalul: William "Bill" Shanky (1913-1981), Cavaler al Imperiului Britanic. "Socialismul în care cred este cel în care fiecare lucrează pentru celălalt şi oricine primeşte o parte din răsplată. Acesta e modul în care văd fotbalul, modul în care văd viaţa", spunea omul care a luat din fotbalul mic o echipă a clasei muncitoare din Liverpool şi a făcut-o să defileze printre bogaţii Angliei şi Europei.
Sport de masă menit să îndeplinească visul multor copii săraci de aiurea, unic refugiu pentru cei mulţi din regimurile totalitare şi, totodată, sport colectiv, iar nu individual, fotbalul ca fenomen social, căci scoate lumea în stradă, n-avea cum să rămână departe de stânga.
Mai încoace, la Mondialul din 1986, suporterii defilau prin capitala mexicană scandând "Maradona, no queremos goles/ Queremos frijoles!" ("Maradona, nu vrem goluri/ Vrem fasole!"). Apelul nu era întâmplător adresat celui care avea să se afirme în toată lumea ca poate cel mai mare fotbalist, dar şi un fervent antiimperialist, anticapitalist, bref, prieten drag şi tovarăş cu socialismul pufăind din trabuc al lui Fidel Castro.
Însufleţitorul slogan socialist avea să fie preluat, ca să vedeţi cum împrumută hazardul scandările clasei asuprite, înaintea Mondialului sud-african din această vară, tot în Mexic. Înainte să îngroaşe rândurile celor care şi-au strigat în stradă bucuria înfrângerii Franţei, membrii Alianţei Naţionale a Minerilor, supăraţi pe şefii înstăriţi ai Comitetului Executiv Naţional, au scandat "No queremos Rolex/ Queremos frijoles", semn că un ceas luxos e la fel de iritant ca organizarea unei competiţii de către o ţară în curs de dezvoltare.
Mai sus de Mexic, acolo unde fotbalul se cheamă soccer, asocierea cu socialismul e frecventă şi de bonton, după cum consemnează prestigioasa publicaţie "New Yorker". În 1986, precedând depunerea candidaturii pentru găzduirea CM 1994, congresmenul republican (fost jucător de fotbal de-al lor) Jack Kemp glumea că soccerul aderă la democraţia capitalistă, fotbalul fiind socialist european!
În schimb, Marc Thiessen, un colaborator al ziarului "Washington Post" şi om care îi redacta discursurile lui George W. Bush, e serios când scrie că soccerul e un sport socialist, colectivist şi că "poate în vremea preşedintelui Obama, soccerul va cuceri în sfârşit America. Dar suspectez că transformarea socialistă a gustului americanilor pentru sport va fi un pic mai dificilă decât cea a sistemului medical". Nu în ultimul rând, agentul FBI, omul de stat şi, mai recent, de radio G. Gordon Libby face emisiuni în care se spune pe şleau că stânga împinge soccerul în şcolile din SUA pe filiera latino-americană.
În fine, opinia fostului internaţional englez John Barnes a făcut înconjurul lumii în această vară: "Fotbalul e socialist. Financiar, poate că unii primesc mai mult decât alţii, dar, din perspectivă fotbalistică, pentru 90 de minute, fie că eşti Lionel Messi ori rezervă, toţi muncesc în acelaşi scop. Echipele care îmbrăţişează ideologia socialistă, spre deosebire de cele cu superstaruri, sunt cele de succes. Sau cele în care vedetele nu se percep ca atare. De aceea Messi e un exemplu. Oricât ar fi de vedetă, îşi respectă colegii şi eforturile lor colective".
Veţi admite, după Mondialul sud-african unde a triumfat echipa şi nu vedeta, o noimă ar avea şuturile precise ale lui Barnes. Poate că simţiţi nevoia unor lovituri de pedeapsă pentru afirmaţiile care surghiunesc fotbalul pe partea stângă a terenului. Or fi locuri pe planetă în care fotbalul respectă dorinţa celor mici şi mulţi (la Barcelona, puterea e controlată de poporul "blau-grana", care alege Consiliul de Administraţie), dar cele mai dese expresii sunt ale capitalismului sălbatic: inegalităţi flagrante, câştiguri neruşinate începând de la antrenorii juniorilor care dau jos pielea de pe părinţi până la transferurile vedetelor sfidând criza, patroni veroşi etc. Dar primele jucătorilor nu vor fi naţionalizate, iar cluburile nu vor avea parte de o planificare centralizată.
Aşa că socialismul acestui sport rămâne doar o temă de vară, înainte ca fotbalul să-şi reintre pe deplin în drepturi, pe care o puteţi arbitra la o bere în pauza unui meci din preliminariile competiţiilor europene intercluburi.