Sorin Ioniţă: "După ce ruşii au arătat pisica bulgarilor luna trecută, prefăcându-se că încep discuţii cu România ca rută alternativă pentru proiectul lor de gazoduct Southstream - el însuşi o iniţiativă menită să torpileze gazoductul mult mai european şi ezitant Nabucco - era firesc să se ivească la orizont şi Gerhard Schröder, promotor neobosit al strategiilor energetice moscovite."
Fostul cancelar german soseşte azi la Bucureşti, invitat al forumului „Energia în Europa Centrală şi de Est“, pentru a vorbi despre securitatea energetică în regiune. Iată ce înseamnă omul potrivit la locul potrivit, având în vedere că nimeni n-a făcut mai mult decât el ca s-o submineze, prin acorduri bilaterale cu Gazprom, peste capul polonezilor şi balticilor. Este acelaşi Schröder care, anul trecut, lansându-şi o carte de memorii la Moscova, declara presei că UE a ajuns ostaticul intereselor naţionaliste antiruseşti ale unora dintre membrii săi, că Rusia are dreptate când pune embargo pe produsele poloneze din carne (altfel acceptate la export în Europa) şi că Uniunea trebuie să respingă „pornirile naţionaliste înguste ale statelor membre, pentru a scăpa de tendinţele care obstrucţionează dezvoltarea relaţiilor Rusiei cu UE şi integrarea europeană“. Tare, nu?
În definitiv, nu persoana fostului cancelar contează la discuţiile de azi, ci chiar tema în sine, delicată şi cu puternice reverberaţii politice. Pentru că nu poţi să discuţi de energie în Europa Centrală şi de Est fără să te uiţi spre furnizorii săi de petrol şi gaze de la răsărit, observând cum s-a întărit poziţia Rusiei în zonă de un an încoace. Şurubul s-a strâns în relaţiile cu vecinii, totul culminând în august cu criza şi războiul din Georgia. Nimeni nu se mai îndoieşte acum că puţine se vor mişca pe aici fără acordul său tacit, iar consecinţele sunt directe în energie, sector în care proprietatea privată este doar o haină la modă în CSI. Spre deosebire de BP, Chevron-Texaco sau alte companii globale, firmele ruseşti de profil funcţionează ca anexe ale statului, gata să sacrifice deliberat contracte şi profit dacă aşa o cer interesele diplomatice ale Kremlinului. Şi asta pentru că, în ciuda modernizării superficiale şi a influxului de capital străin din ultimele două decenii, lumea postsovietică - şi Rusia în special - rămâne una fundamental pre-modernă. Ideea dominantă este jocul cu sumă nulă: când câştigă cineva, asta se întâmplă în dauna altcuiva. Avantajul reciproc e exclus în această lume dură şi hotărât-materialistă, fiind considerat o şmecherie retorică inventată de străini pentru a adormi vigilenţa ruşilor. Ideea se aplică nu doar în diplomaţie, ca principiu călăuzitor al relaţiilor internaţionale, ci şi în politica internă, unde imperialismul şi autocraţia merg mână în mână. Şi ambele convieţuiesc perfect cu proprietatea privată fără stat de drept, amalgam economic pe care unii îl echivalează din greşeală cu capitalismul. Ca atare, după cum bine observa Martin Wolf în „Financial Times“, Rusia se simtă umilită nu atât de ce face Occidentul, cum crede multă lume, ci de graba cu care popoarele pe care le-a dominat timp de secole se aruncă în braţele acestui Occident, abandonând principiile politicii kremliniste. Ceea ce e mai mult decât umilitor - e periculos: dacă ţări precum Ucraina sau Georgia vor avea succes cu democraţia liberală, aşa haotică cum arată ea acum, poziţia elitei politice ruseşti ar fi ameninţată chiar la ea acasă. E greu de justificat tratamentul de copii idioţi pe care îl aplică propriilor cetăţeni dacă alături, peste graniţă, oameni cu tradiţii sociale similare sunt consideraţi de instituţiile statului lor adulţi responsabili.
Rusia încă trăieşte mental în Dar-al Harb: „casa războiului“, în sugestiva terminologie politică islamică. La fel cum trăiesc mulţi şi prin părţile noastre, unde falanga anti-occidentală este mult mai mare decât clubul de pensionari agitaţi al lui Vadim Tudor. De vorbele mari, rotunde şi politicoase despre cooperare şi magistrale de gaz, vehiculate zilele astea la conferinţa pe energie, se va alege praful la prima suflare de crivăţ. Dar tema va fi un bun prilej ca să se manifeste din nou în public nostalgicii vechiului regim, ca Ion Iliescu, care vorbea recent de „adâncirea prăpastiei economice între Europa de Vest şi Est“ (?!); tinerimea neo-autoritaristă, care spune în sondaje că Vladimir Putin e un model de urmat; şi afaceriştii cu pile la stat, care ne vor explica faptul că adevăratul capitalism se construieşte în Kazahstan, nu în SUA, care este o ţară fascistă din cauza lui G.W. Bush.
Recomandările noastre
