Vladimir Tismăneanu: "În 1968, regimul de la Bucureşti părea să adopte o linie dacă nu liberală, măcar mai puţin rigidă. "
La această promisiune face aluzie titlul acestui serial. Era o făgăduinţă amăgitoare, câtă vreme Ceauşescu însuşi nu putea fi nicicum bănuit de propensiuni de tip Nagy ori Dubcek. Făcuse parte din comandamentul creat în 1956 pentru a preveni acţiuni de revoltă inspirate de exemplul maghiar. Îi repugna destalinizarea şi se simţea solidar cu poziţiile celor care i se opuseseră deschis. Pentru analiza acelei perioade, amintesc aici volumul „Lagărul comunist sub impactul destalinizării“ coordonat de Dan Cătănuş şi Vasile Buga (Academia Română, INST, 2006). Dincolo de declaraţiile de paradă, Ceauşescu din 1968 nu era structural diferit de cel din 1956: închistat în dogme ponosite, suspicios, intolerant, intrigant, însetat de putere. Se vorbeşte uneori de rolul moderator pe care l-ar fi jucat premierul Maurer. Este vorba de o altă iluzie. Niciodată, sub nicio formă, Maurer nu s-a opus nici lui Dej, nici lui Ceauşescu în privinţa opţiunilor fundamentale. Este posibil însă să existe un dram de adevăr în rumorile care circulau în epocă privind îndemnul lui Maurer către Ceauşescu de a nu ajunge vreodată să aibă sânge pe mâini, deci de a nu urma modelul predecesorului său prin recursul la asasinatul politic. În rest, Maurer a fost, cum scria Petre Pandrea în „Memoriile mandarinului valah“, Leninul României.
Linia xenofobă în politica de cadre a fost expresia regenerării aparatului prin susţinerea activiş tilor total devotaţi lui Ceauşescu. Din umbră, Elena Ceauşescu era de-acum extrem de influentă. Referinţele oficiale la ea sunt cât se poate de anoste, fiind pomenită doar ca „şi soţia“. Ca şi amica ei, frivola Elena Maurer, care o consilia în aceste chestiuni, viitoarea „savantă de renume mondial“ era ahtiată dupa blănuri, bijuterii şi călătorii pariziene. Marile familii ale aristocraţiei roşii se bucurau de privilegii de tip feudal. Pentru a crea mitul unităţii dintre partid şi popor, se organizează vizite de lucru prin toată ţara, se înscenează întâlniri între Ceauşescu şi inşi travestiţi în precursorii săi istorici, marii voievozi ai unui trecut divinizat. Sub patronajul lui Mizil şi al lui Dumitru Popescu, se construieş te eşafodajul stalinismului naţional, a ceea ce Monica Lovinescu a numit neoproletcultism: „Îmbinarea explozivă a unor rudimente din vechea dogmă cu şovinismul lătrător“.
Comunismul şi fascismul se întrepătrund până la dispariţia oricărei distincţii relevante. Scria Monica Lovinescu despre acest hibrid dintre „Scânteia“ şi „Porunca Vremii“ unde au dispărut frontierele dintre comunism şi fascism: „Dar au existat vreodată real aceste graniţe, şi vecinătatea dintre metodele celor două totalitarisme n-a fost oare de mai multă vreme o evidenţă? Nu numai Hannah Arendt o susţine. Dovezile în România se înmulţesc“. (Posteritatea contemporană, Unde Scurte III, Humanitas, 1994). Acest baroc comunisto-fascist şi-a aflat matricea originară în sincretismul ideologic al anului 1968. Pe de o parte, se afirmă o direcţie intelectuală prooccidentală, din care făceau parte tineri intelectuali, dar şi unii scriitori care rupseseră categoric cu stalinismul precum A.E. Baconsky, E. Jebeleanu şi Geo Bogza, care simpatizau cu idealurile Primăverii de la Praga. Pe de altă parte, se năştea sub protecţia partidului acel curent care avea să paraziteze prin etern scandal şi mahala patriotardă viaţa spirituală a următoarelor decenii (reverberaţiile le simţim şi astăzi).
În timp ce la Praga scriitorul radical antistalinist Ludvik Vaculik publica „Manifestul celor două mii de cuvinte“, la Bucureşti cenzura se menţinea atotputernică. În fruntea ei, acelaşi sinistru, inamovibil Iosif Ardeleanu. Contestaţia rămânea o crimă. Într-un răscolitor articol apărut recent în „Lettre Internationale“, Ion Vianu citează discursul lui Ceauşescu din octombrie 1968 la deschiderea anului universitar. Este o mostră de primitivism terorist, dar şi de novlangue, care ar trebui cunoscută de toţi cei care mai au iluzii legate de PCR în 1968: „Oare ar mai putea cineva să gândească că în România ar fi posibil să se găsească forţe sociale în stare să pună în pericol societatea noastră socialistă? Eu cred că nu... fără îndoială, tovarăşi, că nici un muncitor, nici un ţăran cooperatist... nici un intelectual nu ar admite cuiva să pună în discuţie trăinicia şi forţa socialismului în România. Sigur, nebuni se mai pot găsi şi se vor mai găsi întotdeauna. Dar pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv cămaşa de forţă. Însă... noi dezvoltăm pe o scară largă medicina. Sperăm că în viitorul apropiat vom dezbate problema perfecţionării activităţii de ocrotire a sănătăţii la o plenară a Comitetului Central al partidului. Chiar şi pe aceşti nebuni îi putem trata cu mijloace mai moderne, pentru a nu recurge la cămaşa de forţă“. În 1968, pentru PCR, a te îndoi de socialismul lui Ceauşescu, Maurer, Mizil şi Iliescu echivala cu o gravă maladie mentală.
Recomandările noastre
