SENATUL EVZ: Revanşa rinocerilor: Cine a fost Eugen Florescu (I)

Vladimir Tismăneanu: "A trecut aproape neobservat decesul în luna februarie 2009 al corifeului propagandei naţional-staliniste Eugen Florescu."

Personajul a fost şef al Secţiei Presă a CC al PCR, favoritul Elenei Ceauşescu, zbirul care teroriza Uniunea Scriitorilor în anii 1980, aghiotantul lui Dumitru Popescu- Dumnezeu. Membru al CC al PCR până la prăbuşirea regimului comunist, „detaşat” pentru câţiva ani la Timişoara la mijlocul anilor ’80 ca secretar judeţean cu propaganda, Florescu s-a ocupat personal de supravegherea (domesticirea) intelectualilor critici din acel oraş, în special a celor din jurul revistei Orizont (Mircea Mihăieş, Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Şerban Foarţă, Marcel Tolcea, Livius Ciocârlie, Daniel Vighi, Iosif Costinaş).

Obtuz, vehement, intolerant şi incult, Florescu a fost, alături de Mihai Dulea, patronul politicii de intimidare a scriitorimii şi de susţinere a curentului autodenumit protocronism. A rămas de pomină afirmaţia sa că protocronismul nu este o simplă concepţie estetică, ci „viziunea artistică a tovaraşului Nicolae Ceauşescu“.

În luările sale de cuvânt de la şedinţele biroului Uniunii Scriitorilor, în deplin consens cu idiosincraziile lui Dumitru Popescu, Florescu i-a atacat constant, cu vicioasă maliţie, pe exponenţii direcţiei (neo) lovinesciene, proeuropene şi potenţial antitotalitare: Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea, Zigu Ornea, Eugen Simion, Ileana Mălăncioiu, Dan Hăulica, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Geo Bogza, Octavian Paler, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Ileana Vrancea, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran.

Liga Europa. Hoffenheim - FCSB, 0-0. Campioana României, meci în premieră cu echipa germană

Zodiile care își găsesc marea dragoste la finalul anului. Viața lor se va schimba radical

Florescu a fost unul dintre principalii artizani ai otrăvitelor campanii din Săptămîna, Luceafărul şi Flacăra, împotriva postului de radio Europa Liberă şi mai cu seamă a emisiunilor culturale concepute de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. În aceste acţiuni de dezinformare şi intoxicare, nu încape îndoială, Florescu şi ciracii săi au colaborat cu departamentele de resort din Securitate. De altfel, peste ani, Florescu avea sa devină coleg de partid (PRM) cu colonelul Ilie Merce, specialistul securist în domeniu.

Două detalii semnificative pot lumina sensul itinerarului existenţial al lui Eugen Florescu. Un destin în care fanatismul s-a întâlnit cu grotescul şi cu penibilul. Pe la mijlocul anilor ‘90, deputatul PSM (ulterior parlamentar PRM) participă la Paris la târgul de carte al ziarului L’Humanité, cotidian al Partidului Comunist Francez. S-a intâlnit în cadrul standului „Espace Marx” cu o veche militantă a PCR, intelectuală cunoscută şi fostă luptătoare în Rezistenţa franceză. „Omul de stânga” E. Florescu tocmai publicase un articol în care se referea la tatăl meu, fost voluntar în Brigăzile Internaţionale din Spania, drept „Ciungul, pe care până şi Gheorghiu-Dej l-a dat afară din partid de tâmpit ce era”. Fără să îşi piardă cumpătul, fosta grande résistante l-a privit în ochi şi l-a întrebat: “dacă un om de stânga se exprimă astfel despre un mutilat al războiului civil din Spania, ce putem aştepta de la un om de extrema dreaptă?” Florescu a făcut pe loc, la modul propriu, stânga-mprejur, pierzând ocazia de a depăna amintiri despre visurile juneţii revolutionare. Ce era să replice?

Ironia supremă este că, după anul 2000, pontiful antiamericanismului visceral a părăsit România şi s-a instalat în Statele Unite, ca respectabil bunicuţ ajutîndu-şi fiica la creşterea copiilor. Mă îndoiesc că le-a aplicat reţetele învăţate din Poemul pedagogic de Anton Makarenko, perversa matrice care a inspirat ororile de la Piteşti.

Mi-l imaginez, puţin adus din spate, vorbind o engleza şchiopătândă, făcând cumpărături la supermarketul din colţ şi odată întors acasă arătândule nepoţilor, nu fără mândrie, propriile trofee dintr-un trecut pătat de sânge şi mizerie, ordinele şi medaliile câştigate datorită înverşunatului sau devotament pentru „făurirea celei mai bune şi drepte dintre orânduiri”.

La începutul anilor ,90, am citit un imund articol semnat de E. Florescu în săptămânalul pesemist intitulat antifrastic Democraţia. I-am răspuns în România Literară şi textul, intitulat Revanşa rinocerilor, poate fi găsit în volumul Irepetabilul trecut (Curtea Veche, 2008 cu postfaţa de Bogdan Cristian Iacob). Iata un fragment: “…fostul şef al Secţiei Presă a Comitetului Central al lui Ceauşescu, Eugen Florescu, dezlănţuie un turbat atac împotriva celor care îndrăznesc să conteste legitimitatea actualilor guvernanţi de la Bucureşti sau care au îndrăznit să exprime îndoieli privind înţelepciunea, ori chiar buna-credinţă a Frontului Salvării Naţionale. În urmă cu câteva luni, o asemenea explozie de ură venind din partea fostului politruc ceauşist ar fi fost greu de imaginat în paginile unei publicaţii bucureştene. Timpurile s-au schimbat însă, iar profesioniştii delaţiunii au revenit în grup printre noi, mai agresivi şi mai indecenţi decât oricând. Dacă pe vremea lui Ceauşescu li se puteau desluşi motivaţii pentru infamele acţiuni ţinând de obedienţa birocratică, astăzi «băieţii» o fac pe cont propriu, din pură plăcere a bălăcirii prin mocirla stalinisto- fascistă”.