Spuneam atunci că de dominarea centrului depinde controlul asupra opiniei publice. Cine controlează opinia, orientează votul, iar cine are voturi, are acces la putere, care, în condiţiile statului asistenţial, înseamnă esenţialmente dreptul de a distribui în mod legal fonduri. Puterea veritabilă, în democraţii, nu este a celui care conduce o armată, ci a celui de care depinde accesul la fonduri al tuturor celorlalţi.

În România, puterea reală aparţine în primul rând guvernului (care face şi desface toate aranjamentele financiare, având la dispoziţie tot bugetul de stat, toate pârghiile executive şi controlând toate mecanismele de apropriere/ expropriere); în al doilea rând, parlamentului (care face ori sancţionează legile, admite excepţiile şi stabileşte privilegiile); în al treilea rând, justiţiei (care are monopolul interpretării regulilor şi e singura instituţie ce poate stabili fără drept de apel, în mod legal – deşi, evident, imoral – că albul e negru). Prin urmare, are putere, din zona privată, numai cel care controlează ori influenţează guvernul, parlamentul, justiţia. Au putere reală numai instituţiile care pot da ordine. Câtă capacitate de a determina ceva prin mecanisme obligatorii, atâta putere. Instituţiile care, precum preşedinţia, pot doar influenţa (cu excepţia câtorva numiri în justiţie, care sunt obligatorii) sunt lipsite de putere reală.

Faptul a devenit limpede cu ocazia crizei constituţionale provocate de decizia unei alianţe împotriva naturii (între guvern şi parlament; între partide de dreapta şi partide de stânga inamice; între forţe politice normale şi forţe politice extremiste) de a-l suspenda pe preşedinte, în ciuda avizului consultativ negativ al Curţii Constituţionale. Atunci a început lupta pentru mutarea din loc a centrului: ca o nevoie de legitimitate pentru o măsură ilegitimă, în primele momente; ca o necesitate beligerantă de a controla complet câmpul public, mai apoi. Semnul cel mai vizibil al bătăliei pentru redefinirea şi reorientarea centrului a avut ca vârf de lance poziţia faţă de preşedinte. Din acest motiv, totul s-a polarizat în jurul lui.

În fapt, însă, miza era alta: legitimarea ca fiind naturală, necesară, inevitabilă şi profund patriotică a noii alianţe dintre guvern, parlament, oligarhi şi mass-media, pe care suspendarea preşedintelui a precipitat-o, iar eşecul ei a cimentat-o. Precum solidaritatea obţinută prin comiterea în comun a unei crime, pe care un personaj din Demonii lui Dostoievski o recomanda ca soluţie la solidaritatea teroristă, eşecul suspendării a făcut obligatorie menţinerea obstinată a coaliţiei împotriva preşedintelui, identificat ca fiind principala piedică în calea bunei funcţionări a noii alianţe. Ce este această „nouă alianţă“?

În esenţă, este forţa politică reală care exercită azi aproape toată puterea în România (economică, politică şi juridică), o forţă care a început să se formeze în a doua parte a guvernării Năstase, în chip subteran, şi a cărei prima afirmare publică, de mare forţă, a fost coaliţia de suspendare a preşedintelui. A doua afirmare publică, şi ea de mare forţă, a fost (este!) reuşita coaliţiei presei audiovizuale împotriva preşedintelui şi a susţinătorilor săi. Punctul de inflexiune hotărâtor a fost trădarea liberală. Prin defecţiunea primului-ministru (un om de partid numit de preşedinte, dar legat, prin interesele lui Dinu Patriciu, de PSD), lupta politică s-a mutat din zona partidelor în sfera constituţională.

În mod tradiţional, lupta politică, aşa cum am văzut, este luptă pentru alocarea resurselor, în condiţiile în care chestiunea „ce autoritate, câtă putere are“ a fost deja tranşată printr-un aranjament constitu- ţional dat, acceptat de toate părţile. Într-un moment de criză precum cel declanş at de tentativa ilegală de suspendare, lupta politică s-a mutat, din zona alocării resurselor, în sfera împărţirii puterii. La noi, defecţiunea primului-ministru a declanşat conflictul pentru împărţirea constituţională a puterii. Aranjamentul constituţional iniţial a fost denunţat unilateral (ceea ce a corespuns suspendă rii preşedintelui de către alianţa dintre parlament – „cei 322“ – şi guvern). Însă, în condiţiile menţinerii cadrului constitu- ţional anterior, chestiunea „cine, câtă putere are“ nu poate fi tranşată legal. Totul este în discuţie, nimic nu mai este dinainte clar, procedurile nu mai slujesc la nimic, ele trebuie redefinite.

De cine? (a) De către cine are legitimitate, adică de către Curtea Constituţională, în chestiuni care privesc autorităţ ile constituite: de pildă, chestiunile referitoare la limitarea prerogativelor preşedintelui, pe care Constituţia în vigoare le-a definit anume slab (mecanismul de acţiune fiind influenţa, nu ordinul), pentru că „părinţii Constituţiei“ aveau despre preşedinte (model: Ion Iliescu) o concepţie charismatică. (b) De către cine are poziţia să se impună, adică de către parlament şi guvern, cât timp e vorba de a crea noi pârghii, noi instrumente de putere.

Lupta pentru împărţirea puterii neputând fi deocamdată câştigată constituţional, singura modalitate de a realiza un decupaj al teritoriilor de autoritate este luptă corp la corp între autorităţi pentru câştigarea opiniei publice. Actualul echilibru de puteri e provizoriu, pentru că e bazat numai pe forţa prin care noua alianţă a reuşit, prin dominaţ ia presei audiovizuale, să ocupe centrul. Această ocupaţie va deveni definitivă numai printr-o nouă constituţie, a noii alianţe.

(va urma)