Aşa cum multe din bolile incurabile sunt induse de o proastă stare spirituală şi psihologică a persoanei, şi bolile sociale îşi au adeseori originea în perversa distribuire a rolurilor personajelor publice.
Recentul anunţ al Institutului Naţional de Statistică, potrivit căruia România a ieşit din recesiune, a îndoliat fulgerător politicienii din opoziţie, canalele de televiziune năimite şi caracuda comentatorilor aserviţi mogulimii. Îi priveai şi nu-ţi venea să crezi: oamenii ăştia chiar vorbeau serios? Ce-i mâna, de fapt, în luptă? Nimic altceva decât dorinţa de vedea România prăbuşindu-se. În fond, INS n-a făcut decât să comunice nişte cifre din care reieşea că economia României a început să se mişte. Atât şi nimic mai mult. Exact aşa procedase şi în urmă cu doi ani, când, la fel de sec, ne-a anunţat că am sfeclit-o. Niciunuia din clănţăii de la televiziuni nu i-a trecut atunci prin cap să conteste datele comunicate de INS. Dar acum fac spume la gură, lansându-se în previziuni pe lângă care Apocalipsa lui Ioan pare un rondel despre sosirea primăverii.
Că opoziţia, fie şi susţinută frenetic de cele două televiziuni de clan, Antenele şi Realitatea TV, se simte îndreptăţită să atace puterea, chiar în limite iraţionale, e dreptul ei. Dar a induce populaţiei sentimentul catastrofei finale înseamnă deja un atentat la sănătatea naţiei. Nu e nevoie de vreun studiu alambicat ca să constaţi în ce hal de deprimare au ajuns românii anului 2011. Mergeţi în piaţă, observaţi comportamentul oamenilor de pe stradă, studiaţi-vă familia, uitaţi-vă în oglindă. Nu veţi auzi decât o nesfârşită litanie, un bocet neputincios. Iar rezultatul este că vă veţi îngrozi de spaima infantilă şi agresivitatea oarbă care au cuprins totul. Din "mămăligarii" de dinainte de 1989 ne-am transformat într-o populaţie de cuţitari, plină de ură, pregătită în fiecare moment să înfigă arma albă în gâtlejul primei vietăţi care-i iese în cale.
Nu e de mirare că această stare indusă de Casandrele de la televiziuni şi din presă e perpetuată chiar în locuri unde ar trebui să fie combătută. Cineva care-a călătorit de curând în străinătate a fost nevoit să intre în contact cu câţiva reprezentanţi diplomatici ai României. Las’ că oamenii arătau a orice altceva, dar nu a diplomaţi. Problema e că singurul lucru coerent pe care reprezentanţii oficiali ai ţării l-au articulat a fost un lung şir de incriminări la adresa României: că ce-i mizeria asta, că e o naţie bolnavă, că ţara e condusă de nişte nemernici, că românii sunt demni de tot dispreţul. Oamenii nu făceau decât să reproducă ceea ce vedeau zilnic, acolo în străinătate, la televiziunile mogulilor.
A trebuit ca atacurile în trombă să fie contrate scurt - "Aşa mizerabilă cum e, ţara asta vă dă un salar la care alţii nici nu visează!" - pentru ca pesedisto-diplomatul să înceteze opera de denigrare a ţării care l-a scos din condiţia lui de umil funcţionar şi l-a propulsat în lumea de sclipici a saloanelor diplomatice. Înainte de a plânge cu lacrimi de crocodil tragedia ţării, m-aş simţi mai puţin fraierit dacă polemiştii de serviciu din televiziuni şi-ar face publice salariile. S-ar vedea atunci câtă demagogie şi câtă nemernicie stă pitită în rostogolirea indignată de invective şi-n denunţurile din care înţelegi un singur lucru: că aceşti oameni nu lucrează în slujba adevărului, ci a îmbuibaţilor pentru care România e un breloc bun de atârnat, după chef.
Că România nu va ieşi prea curând din criză, e indubitabil. Ce trăim noi acum e consecinţa câtorva decenii de minciună comunistă, peste care, după 1990, s-a pus, ca pe ţambal, batista lăcomiei şi a incompetenţei. Nici cincisprezece mii de Crin Antonescu altoiţi pe alţi cincisprezece mii de Ponta nu vor reuşi, de fapt, să rezolve problemele colosale ale ţării. Putem oare afirma cu mâna pe inimă că ar fi existat, în întreaga noastră istorie, un interval de măcar cinci ani de bunăstare generală? Dacă a existat, eu unul nu-l cunosc. Am fost, suntem şi probabil vom rămâne săraci. E ceva ce ţine de plasarea noastră în lume, de o neaşezare tipică popoarelor cu istorie complicată şi cu o incapacitate cronică de a genera viziuni de mare amploare privind binele comun. Chiar atunci când suntem uniţi - aşa cum se întâmplă în clipa de faţă cu sprijinitorii pesedeilor şi liberalilor în roşu - suntem uniţi în numele urii împărtăşite, şi nu în cel al ideii de mai bine. Alianţa toxică dintre jurnaliştii mogulizaţi şi politicienii ahtiaţi după putere a adăugat o dimensiune patologică unui fenomen care n-a părăsit, de fapt, niciodată societatea românească. Indivizii cu portofelele şi conturile burduşite plâng de mila celor care-şi duc zilele de pe azi pe mâine, ridicând demagogia pe culmi nemaiîntâlnite. Felul jalnic în care acriţii de serviciu ai neantului au întâmpinat una din puţinele veşti bune - creşterea cu 0,6 la sută a produsului intern brut în primele trei luni ale anului - îi descalifică nu doar profesional, ci şi uman, exact cu procentul de care şi-au bătut joc în exerciţiile lor cinice de minimalizare şi dezinformare.
Recomandările noastre
