Mircea Cărtărescu: „Ştiam, fireşte, că lumea românească a fost mai totdeauna, dar mai ales în comunism, o lume coruptă, dar nu mi-am închipuit proporţiile corupţiei“.
Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri buureştene şi m-am ţinut să nu pufnesc în râs. Ba nu, zău; dumneata şi moravuri bucureştene! Chinezeşti poate, pentru că în chestia asta eşti chinez...“. Aşa-l dojeneşte Gorică Pirgu pe un tânăr cu veleităţi de scriitor în romanul „Craii de Curtea-Veche“. Gore nu ştia din cărţi despre mizeria şi turpitudinea lumii româneşti de-atunci, ci din „viaţa care se vieţuieşte“, şi care e mai inventivă în metamorfozele nesfârşite ale răului decât orice operă de imaginaţie.
M-am simţit şi eu, de curând, copleşit şi umilit de o carte desprinsă nu din alte cărţi, ci din decenii de experienţă directă într-una dintre cele mai sinistre lumi cu putinţă: lumea comunistă românească. M-am născut în acea lume, am trăit în ea timp de treizeci şi trei de ani, am citit apoi mai tot ce s-a scris despre ea, memorii, documente şi cărţi de literatură. Credeam că o cunosc ca pe mine însumi. Şi iată că vin „Confesiunile unui cafegiu“ ale lui Gheorghe Florescu, ca să-mi demonstreze că am fost „chinez“ în materie de moravuri româneşti, că habar n-am avut pe ce lume-am trăit.
Ştiam, fireşte, că lumea românească a fost mai totdeauna, dar mai ales în comunism, o lume coruptă, dar nu mi-am închipuit proporţiile corupţiei. Cartea lui Gheorghe Florescu s-ar fi putut tot atât de bine numi „Sodoma şi Gomora“. Amoralismul total al profitorilor comunismului, goana după satisfacţiile cele mai josnice, cinismul înfruptării din toate plăcerile lumii în climatul unei sărăcii şi nefericiri generale sunt primele lucruri care sar în ochi când citeşti această deprimantă, teribilă mărturie. Din micul său magazin de cafea, comerciantul Florescu, depozitar al unei fabuloase, joyceene memorii colective, nu-ncetează să descrie monştrii produşi de somnul moralităţii şi raţiunii într-o ţară blestemată. În cei mai negri ani ai comunismului „multilateral dezvoltat“, când se murea de foame şi de frig, învârtiţii sistemului aveau de toate. Nu le lipseau nicio zi whiskyul vechi de 25 de ani, ţigările fine, cafeaua de cea mai bună calitate. Securiştii, activiştii de partid, dar şi actorii şi scriitorii notorii ai vremii aveau debuşee fabuloase graţie şpăgii, traficului de influenţă, hoţiei şi escrocheriilor cotidiene ale celor din comerţ. Miliţienii vindeau hoţilor ponturi pentru spargerea locuinţelor din sectorul lor. Casele conspirative ale Securităţii erau de fapt folosite ca bordeluri şi „deservite“ de o armată de fete tinere recrutate special. Schimbul subteran de mărfuri care lipseau de pe piaţă între măcelari, şefi de depozite, aprozarişti, practic între oricine şi oricine care avea ceva de oferit, era în floare. Mita, plocoanele, „tainul“ datorat celor mai neînsemnaţi şefuleţi, umplerea sacoşelor, gratuit, tuturor factorilor de decizie şi control sunt practicile curente ale unei lumi nu doar total în afara legii, ci în afara civilizaţiei, a omeniei, a decenţei, o lume de păianjeni, nu de oameni.
Ştiam că ofiţerii de securitate aveau o putere colosală în România lui Ceauşescu, dar n-am avut habar pân-acum că ei nu erau preponderent organe de represiune şi control al gândirii, ci abjecţi profitori hedonişti, a căror deviză era „deasupra noastră e doar cerul“. Habar n-avusesem că ei erau prezenţi oriunde era rost de chiverniseală. Tot comerţul era în mâinile lor, de la vulgarele aprozare până la marile agenţii de import-export. Oriunde ocupau un post, deveneau stăpâni absoluţi, care se susţineau unii pe alţii în stil pur mafiot. Şi de la învestire încolo începeau jaful sistematic, curăţarea până la capăt a tot ce putea fi furat din „avutul obştesc“. În afara magazinelor erau cozi uriaşe de oameni înfometaţi, dar prin spate ieşeau mărfuri de lux destinate celor care se considerau „supraoameni“: cei care, în casele conspirative, ungeau fetele goale cu ciocolata cea mai fină, cei care beau aceeaşi cafea ca şi Elena Ceauşescu, dar care otrăveau populaţia cu carnea mucegăită din import, cu ghinda din „nechezol“ sau cu şunca „Muntenia“ în care găseai cârpe şi sârmuliţe. Nimeni n-a descris, până azi, Securitatea română (cu numeroase date şi nume concrete) ca Gheorghe Florescu, un „insider“ care ştia multe.
Cartea descrie, cu suflu de epopee, mărirea şi decăderea unui comerciant de vocaţie într-un „Bizanţ după Bizanţ“ sufocant, crud, fanariot, dominat de satrapi locali atotputernici. Aceiaşi, de altfel, care domină şi azi politica şi economia românească. Victimă colaterală a luptei dintre bandele rivale (securiştii kaghebişti şi cei ceauşişti), cafegiul se vede arestat, interogat, bătut sălbatic şi ţinut în puşcărie în condiţii animalice tocmai de cei pe care-i servise, umplându-le sacoşele până la refuz, în perioada sa de prosperitate.
Citind „Confesiunile unui cafegiu“, rechizitoriu al unei lumi can grenate până la os, înţelegi de ce nu există nicio speranţă pentru România.
Recomandările noastre
