O să fiţi surprinşi, dar într-o privinţă sunt de acord cu Piedone şi Sorin Oprescu: atâta vreme cât actuala formă de organizare a Bucureştiului, cu centru şi sec toare, rămâne neschimbată, nu are mare importanţă cum şi pe cine alegem, pentru că lucrurile nu se vor îmbunătăţi.

Asta au înţeles-o mulţi, inclusiv grupul de deputaţi PDL puşi de dna Udrea să scrie o lege specială pentru Capitală. Din păcate, fără competenţă, principiile corecte se fac praf în aplicare, ca în proiectul de lege PDL.

El e un copy-paste după legea generală a administraţiilor locale în vigoare, în care iniţiatorii au umblat cu foarfeca doar unde îi interesa: alegerea consilierilor şi revizuirea relaţiei Primărie Generală- Sectoare. Însă n-au avut răbdare să citească propriul text de la un cap la altul, aşa că în el au rămas formulări vechi privind viceprimarii (care îi vor înlocui pe cei de sector) şi prevederi hazlii care n-au legătură cu realitatea, precum obligaţia de a organiza în Capitală servicii Salvamont.

Ideea de bază este însă, cum spuneam, corectă. Deşi Capitala e oraşul cel mai bogat din ţară, el e, paradoxal, şi cel mai puţin autonom. Edilul general, după lege şi atribuţii, e mai slab decât un primar de comună, neavând instrumente să coordoneze investiţiile şi dezvoltarea urbană. Diviziunea puterii între centru şi sectoare, operată după 1990, avea iniţial o noimă - aceea de a evita revenirea la o autoritate centralizat-abuzivă -, dar luptele politice au produs ulterior doar confuzie.

Tribalismul partidelor de guvernare a produs blocaje instituţionale, Bucureştiul, iar nu vreun oraş de provincie, fiind de fapt cea mai abuzată municipalitate (vezi gherila PSD contra primarului Băsescu; iar acum PDL contra Oprescu). Indiferent cine se va alege în 2012, dacă actuala împărţire de atribuţii şi venituri între centru şi sectoare nu se schimbă, oraşul va rămâne greu de guvernat.

Problema în Bucureşti nu e că avem sectoare: toate capitalele europene sunt împărţite în districte, majoritatea cu autorităţi alese; Budapesta are 23, Bratislava, oraş mult mai mic, are 17, Praga are 10. Problema e că nicăieri nu există bulibăşeala funcţională, încălecările de atribuţii şi fragmentarea bugetară de la noi, ce reflectă o diluare de atribuţii şi responsabilitate la nivelul central al oraşului.

Nu doar că funcţiuni esenţiale precum dezvoltarea strategică, planificarea tipului de activităţi permise într-o zonă sau controlul construirii se suprapun între Primăria Generală şi Sectoare după reguli alambicate şi confuze, dar această partajare permite ca un nivel să dea în practică derogări de la regulile celuilalt. Acesta este aranjamentul cel mai prost posibil, generând lipsă de răspundere şi abuzuri.

De exemplu, documentele care reglementează construirea - Planurile de Urbanism Zonal (PUZ) - se aprobă în Consiliul General, dar Consiliile de Sector pot aproba Planuri de Urbanism de Detaliu (PUD) care derogă de la PUZ-ul zonei. În plus, tot sectoarele aprobă autorizaţiile de construcţie pentru clădiri indiferent cât de mari sau importante, verifică apoi respectarea regulilor, iar în caz de încălcări pot aproba "intrarea în legalitate" post-factum prin plata unei amenzi (minore). Primăria Generală nu are mecanism de intervenţie în această privinţă.

Ruptura instituţională se vede şi mai clar în partea de resurse: 80% din veniturile proprii ale Bucureştiului merg direct la Sectoare, Primăria Generală trăind pe seama transferurilor din impozitele naţionale. Nu există nici măcar o bază de date unificată a contribuabililor pentru impozite locale (pe clădiri, terenuri, vehicule), ci şase, una la fiecare sector.

Primăria Generală a Bucureştiului este singura din Europa de Est care nu poate face o previziune a veniturilor proprii, pentru că nu are cu ce. Practic, Bucureştiul e un oraş fără buget agregat, ci cu şapte bugete separate, care nu comunică între ele decât dacă titularii de cont se înţeleg între ei - şi toţi împreună cu guvernul. Dacă lumea se întâmplă să fie din acelaşi partid, asta funcţionează; dacă nu, nu.

Bucureştiul e, de asemenea, singura capitală unde Metroul nu face parte din sistemul local de transport, ci aparţine unui minister (Transporturi) care nu vrea neam să-l cedeze. Ceea ce duce la întârzierea multor proiecte (de pildă, sunt zece ani de când ni se promite un sistem unificat de bilete şi abonamente în Bucureşti, care n-ar fi aşa de scump şi greu de realizat dacă toate părţile ar fi interesate), la dificultăţi de coordonare a extinderii şi face ca mare parte din promisiunile vehiculate de candidaţi în campanii să fie vorbe goale. Nu poţi promite linii noi de metrou dacă acesta nu-ţi aparţine; poţi spune eventual că o să te dai bine pe lângă un ministru, ceea ce nu este un exemplu de bună guvernare, ci descurcăreală de tip sovietic.

Impresia că Oprescu duce singur mari proiecte de infrastructură este, de asemenea, falsă: majoritatea celor iniţiate sau finalizate acum sunt demarate sub precedenta administraţie. Ele merg înainte din inerţie, pentru că partidul de guvernare n-a avut inima (sau tupeul) să le torpileze. Însă dacă vrea, poate, cum s-a văzut recent în cazul Stadionului Naţional. Asta e, de fapt, marea problemă pe care trebuie s-o rezolvăm prin legea Bucureştiului: cuplarea vizibilităţii politice cu mijloacele reale de a pune strategii locale în aplicare, astfel încât noul primar general (Oprescu, Piedone, Udrea sau cine va fi) să răspundă pentru lucruri pe care le poate face, nu pentru utopii.