SENATUL EVZ: Modelul Noel Bernard

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Noel Bernard a fost un mare jurnalist, un model de spirit analitic, lucid, realist, opusul total al partizanatului bombastic şi găunos al propagandei comuniste.

Vreme de decenii, vocea lui Noel Bernard, la postul de radio Europa Liberă, tonul întodeauna sobru şi echilibrat, calitatea excepţională a analizelor sale politice, pe teme interne şi internaţionale, dar şi deschiderea către subiecte economice, juridice şi culturale, i-au asigurat o autoritate în ţară pe care nu ştiu să o mai fi egalat în epocă cineva.

Cartea Ioanei Magura-Bernard, „Directorul postului nostru de radio“ (Curtea Veche, 2007), este un compendiu de o mare sinceritate şi de o remarcabilă sensibilitate psihologică al celor mai semnificative momente din cariera acestui jurnalist.

Ceea ce acest volum ne spune despre cercul din jurul lui Bernard, despre o serie de figuri intrate în legendă, dar şi despre unii dintre cei care au jucat roluri mai mult decât dubioase, manipulaţi, şantajaţi ori direct recrutaţi de Securitate, îi conferă calitatea de indispensabil document. Atunci când menestrelii ceauşismului gen Eugen Barbu, C.V. Tudor, Artur Silvestri şi alţii ca ei azvârleau cu noroiul sordid al calomniei înspre Europa Liberă, Noel Bernard a continuat să susţină, cu sublimă perseverenţă, superioritatea atitudinii cumpănite. El a respins orice poziţie dogmatică, a favorizat şi a practicat ceea ce s-ar putea numi etica dubiului, opusă oricăror certitudini îngheţate. Torentelor de slogane lansate de propagandiştii „socialismului multilateral dezvoltat“, el le-a contrapus informaţii, comparaţii şi inferenţe logice. Destinul politc şi uman al lui Noel Bernard, intersectat până la capăt cu tribulaţiile României în ultimii ani ai lui Dej şi în perioada 1965-1982 a regimului Ceauşescu, vorbeşte despre marile speranţe ale deschiderii spre Vest prin divorţul parţial de Moscova, despre reformele politice şi economice avortate, ca şi despre degringolada ţării în anii de ascensiune a delirului cultului personalităţii.

Nu cunoaştem cu precizie cine şi când a dat ordinul lichidării fizice a lui Noel Bernard. Este însă cert, cum se arată şi în raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, că liderul ce se credea providenţial, „alesul“ Poporului şi al Istoriei, îl privea pe Noel Bernard ca pe cel mai redutabil adversar al său. Mai ales după 1977, când Europa Liberă a devenit în chip public şi incontestabil, în perioada cutremurului, ceea ce Noel Bernard dorise întotdeauna: un post de radio naţional care emite din străinătate. Nemăsuratul orgoliu al dictatorului nu putea tolera o asemenea permanentă sfidare. Noel Bernard, prin cultura sa politică de excepţie, prin impactul comentariilor sale, pe cât de ponderate ca formulare, pe atât de incisive şi neiertătoare ca substanţă, era desigur persoana cea mai vizată de acţiunile gangstereşti ale Securităţii.

Este cazul să insistăm aici pe necesitatea ca toate documentele serviciilor de informaţii comuniste să fie cât mai rapid desecretizate. Mă refer nu doar la Securitatea internă, ci şi la aceea externă al cărei scop era lupta împotriva forţelor democratice din exil, dezinformarea, intoxicarea grupărilor anticomuniste proocidentale, terorizarea militanţilor de frunte ai emigraţiei politice şi a familiilor lor.

Numele „cozilor de topor“ trebuie sustrase tăcerii vinovate a unor arhive în chip absurd şi scandalos sigilate. Cartea Ioanei Bernard este un tezaur de informaţii despre nenumăraţii vizitatori ai lui Noel, surse pe care el ştia să le valorizeze cu maximum de prudenţă şi discernământ. Între aceştia să pomenim personaje bizare, ori de-a dreptul dubioase, fiecare făcând un joc ce ţinea probabil de „sarcini“ primite de la mai-marii aparatului ori ai serviciilor. Sunt amintiţi Nicolae Breban şi Alexandru Ivasiuc, acesta din urmă exasperat de faptul că Monica Lovinescu a îndrăznit să-l critice.

Nu realiza romancierul român că a te duce la Noel Bernard să te plângi de poziţiile Monicăi Lovinescu era gafa supremă. Spirit eminamente democrat, deschis spre dialog, neavând nimic de ascuns, Noel Bernard a subestimat primejdia reprezentată de conspiraţiile Securităţii.

Organizaţie secretă, bazată pe cultul violenţei şi terorii, Securitatea nu a ezitat vreodată să recurgă la crimă atunci când şi-a propus eliminarea adversarilor politici. Iar Noel Bernard, cu a sa proverbială rigoare a diagnosticului, cu neuitabila sa voce, clară, adâncă şi pătrunzătoare, era exact acel adversar care îi înnebunea pe potentaţii comunişti şi în primul rând pe Nicolae Ceauşescu.

Cultivând ceea ce Nietzsche a numit patosul distanţei, Noel Bernard avansa o perspectivă sceptică ce-l va fi iritat peste măsură pe despotul aflat în plin extaz paranoic: „Dacă presa de partid şi-a spus cuvântul, istoria mai rămâne să se pronunţe. E cert că verdictul ei va fi mai nuanţat“.