Vladimir Tismăneanu: "Totalitarismul (de dreapta ori de stânga) nu a fost o tiranie tradiţională, ci o specie de regim într-adevăr sui-generis."
Născute din derutele modernităţii, răspunsuri deviate şi înşelătoare la incertitudinile democraţiei parlamentare, ideologiile totalitare au pretins că deţin monopolul adevărului. Monismul doctrinar se contopea cu proiectul refacerii umanităţii în conformitate cu scheme presupus infailibile de organizare economică, politică şi socială. „Romantismul eroic“, cultul viitorului, mistica „omului nou“, vizionarismul pseudoprofetic se întâlneau cu un scientism pe cât de orgolios, pe atât de steril. Hitler şi Stalin (serviţi propagandistic de Goebbels şi Jdanov) se pretindeau nu doar lideri providenţiali, ci şi „corifei ai ştiinţei“. Cu puţin timp înainte de a muri, o spune în memoriile sale fostul redactor-şef al „Pravdei“, Dmitri Sepilov, Stalin petrecea nenumărate ceasuri corectând macheta unui manual de economie politică marxistă. Magda Goebbels îşi otrăvea copiii pentru că nu putea concepe ca aceştia să trăiască „într-o lume fără naţional-socialism“.
Evident că au existat diferenţe semnificative între marxismul originar şi bolşevism, după cum stalinismul a adăugat elemente patologice demersului leninist. Potenţialul distructiv şi coercitiv există însă de la început, din chiar punctul de pornire. Este ceea ce au ştiut un Proudhon, un Bakunin ori un Ferdinand Lassale atunci cînd l-au acuzat pe Marx de autoritarism. Tot astfel, nazismul este o construcţie nouă în raport cu naţionalismul german tradiţional. Ceea ce nu poate fi negat însă este, cum observă un cititor după publicarea articolului meu „Fraţii gemeni“, istoricismul, convingerea că istoria are un scop ascuns şi că partidul celor aleşi este instrumentul atingerii acestuia. Karl Popper a demonstrat că există o legătură (extrem de mediată, însă reală) între visul hegelian al triumfului raţiunii în istorie şi virusul totalitar al veacului douăzeci.
Dialectica hegeliană care absolutiza schimbarea şi sfida logica identităţii a devenit argumentul sacrosanct pentru justificarea tuturor salturilor mortale şi a celor mai ameţitoare viraje politice. Pentru posedaţii revoluţiilor nihiliste, ordinea burgheză este prin definiţie una a filistinismului, a mediocrităţii şi a venalităţii. „Imperiul libertăţii“, anunţat de Marx, va permite apariţia unei personalităţi umane într-adevăr prometeice, o sinteză de Shakespeare şi Michelangelo (spre a relua una din enormităţile debitate de Troţki). La fel, „omul nou“ fascist era văzut de Hitler şi Mussolini ca o fiinţă cu o busolă valorică total diferită de moralitatea agonică a lumii capitaliste. „Umanismul absolut“ al marxismului, despre care scria Gramsci, a fost (şi rămâne încă) acel elixir cu care se îmbată periodic detaşamentele de brigadieri ai delirului totalitar.
După apariţia articolului mai sus-amintit, am primit numeroase reacţii. Cu permisiunea sa, citez aici din scrisoarea lui H.-R. Patapievici: „La originea totalitarismelor stau următoarele principii: 1) ideea revoluţionară - trecutul trebuie abolit prin revoluţie, iar purificarea colectivă se obţine numai prin revoluţionarea permanentă a societăţii; 2) proprietatea privată este sursa răului social şi moral; 3) guvernarea este în mod esenţial inginerie socială; 4) soluţia practică la toate problemele societăţii este statul; 5) individul valorează mai puţin decât colectivitatea; 6) numai anumite categorii de oameni sunt compatibile cu viitorul. Nu cred că mai sunt, esenţial vorbind, altele. Toate şase principiile se potrivesc şi nazismului, şi comunismului.
Specificul rasial ori cel de clasă sunt doar interpretări ale principiilor 2 şi 6“. Sunt de acord cu acest model interpretativ, întrucât mi se pare că reuşeşte să surprindă natura potenţial exterministă a acestor sisteme (eliminarea inamicului, de clasă ori de rasă, diabolizat şi degradat la condiţia de vietate subumană, de gândac, ploşniţă, termită), conexiunile dintre obsesiile ideologice şi opţiunile teroriste practice, originea milenaristă şi orientarea utopic-chiliastică a proiectelor totalitare. Cei care continuă să afirme că bolşevismul nu a împărtăşit pasiunea genocidară a nazismului ar merita să citească acel pasaj din „Jurnalul“ lui Gheorghi Dimitrov în care liderul Cominternului notează un fragment dintr-un toast rostit la 7 noiembrie 1937. În acel discurs menit să rămână secret, adresându-se celor mai loiali complici, Stalin afirmă că distrugerea inamicilor nu se opreşte la prima generaţie, ci trebuie să meargă până la capăt, prin lichidarea familiilor lor, a copiilor, a rudelor. Marele scriitor Vasili Grossman ştia acest lucru atunci când observa similitudinile şocante dintre lichidarea „kulacilor“ şi zelul maniacal al naziştilor în realizarea planului monstruos al „soluţiei definitive“.
Convingerea absolută că Istoria şi Providenţa (noţiunile devin interşanjabile) sunt de partea devotaţilor Cauzei, suspendarea judecăţii critice, substituirea raţiunii prin mistica liderului charismatic, violenţa ideologică, colectivismul egalitarist şi dispreţul pentru drepturile omului, inclusiv dreptul la proprietate, au fost dimensiunile fundamentale ale totalitarismului.
Recomandările noastre
