Mircea Mihăieş: "În cazul României actuale, e simplu de răspuns: pentru a încasa la scatoalce cu nemiluita şi, când e nevoie, pentru a scoate castanele prea fierbinţi din foc."
Ilustraţia acestor stări o găsim în demenţa declanşată de mărirea cu cincizeci la sută a salariilor din învăţământ. Luaţi de frenezia pomenilor, politicaştrii de la putere (PNL şi PSD) au scăpat oile în lăstăriş, iar acum, speriaţi de propria inconştienţă, nu ştiu cum să limiteze paguba. În urmă cu câteva săptămâni, când preveneam asupra situaţiei dramatice spre care se îndreaptă ţara prin supralicitarea bezmetică a pomenilor, am fost, pur şi simplu, călcat în picioare de bloggerii finanţaţi de partide. De la jignirile grosolane, asezonate cu minciuni respingătoare, la demonstrarea metodică a prostiei mele incomensurabile n-am fost scutit de nimic. Şi atunci era vorba doar de cei zece la sută oferiţi dăscălimii de fabrica de otrăvuri din Piaţa Victoriei: „... tot acest spectacol al generozităţii guvernamentale nu e decât o minciună. Şi încă una din cele mai sinistre. Adevărul gol-goluţ, pe care politicienii nu-l recunosc nici picaţi cu ceară, e că ne programăm, cu fiecare gest de protecţie socială al firmei Geoană & Tăriceanu, falimentul. Într-un context financiar internaţional cel puţin îngrijorător, iresponsabilitatea guvernanţilor are un înfricoşător ton lugubru. Fiecare nouă măsură aşa-zis «protecţionistă» ucide iluzia că vom apuca şi vremuri cu adevărat bune, că vom vedea şi altceva decât promisiuni în stil «epoca de aur», cu bucăţi de morcovi agitate la capăt de băţ, în faţa măgarilor apatici care suntem“. N-am niciun dubiu că bulibăşeala de-acum îşi are originea într-o capcană întinsă de liberali preşedintelui. Nu e greu să vezi printre ochiurile urzelii trucurile consilierilor de taină ai lui Tăriceanu. Inteligenţi nevoie mare, ei au încercat în ceasul al treisprezecelea o dublă lovitură: să le dea cu tifla pesedeilor şi să-l atragă pe Traian Băsescu în zona mocirloasă a deciziei asupra banului public. Data trecută, preşedintele a cerut să i se prezinte sursele de finanţare a pensiilor. Se spera într-o reacţie similară. Reacţie care, până în clipa de faţă, n-a venit. Şi cred că nici nu va veni curând - deoarece făcătura e prea grosolană. Aproape nimeni nu şi-a pus întrebarea esenţială: se încadrează actuala mărire în cele şase procente din bugetul de stat alocat învăţământului? Se încadrează! Şi atunci, unde e problema? Problema e că, speriat de propria prostie, guvernul refuză o execuţie bugetară pe baza căreia şi-a primit mandatul!
Cu ajutorul televiziunilor aservite - nu e obligatoriu ca ele să fi fost informate în prealabil: a fost suficientă ieşirea despletită a premierului pentru ca mesajul să fie preluat şi amplificat isteric -, scenariul a prins contur apocaliptic. În condiţii normale, un guvern rămas fără sprijin parlamentar (pentru că asta s-a întâmplat: liberalii au votat contrar dorinţei propriului guvern!) n-are decât o soluţie: depunerea demisiei. E ultimul lucru la care se gândesc guvernanţii. Şi asta pentru că se cred şmecheri. Şi pentru că nu i-ar lăsa pesedeii s-o facă: doar n-o să-i ofere lui Traian Băsescu cadoul numirii unui nou premier cu şase săptămâni înainte de alegeri! O simplă socoteală aritmetică arată că mărirea pensiilor cu douăzeci la sută - la care guvernul n-a zis nici „pâs“ - e mult mai împovărătoare pentru buget decât sporirea salariilor din învăţământ. În acest din urmă caz, o parte din bani se întorc la buget prin impozitare, ceea ce nu se întâmplă şi în cazul sumelor alocate celor aproape şapte milioane (!) de pensionari. E limpede, aşadar, că miza iniţială a afacerii „cincizeci la sută“ a fost prinderea în ofsaid a lui Traian Băsescu. Dacă va promulga legea, el va fi imediat catalogat drept iresponsabil şi populist. Dacă n-o va promulga, îşi va ridica în cap lumea şcolii - adică tocmai aceea din care-şi recrutează o parte a susţinătorilor. Ca să nu mai vorbesc de capacitatea acestei categorii sociale de a-i influenţa pe cei din jur. Numai că socoteala liberalilor a ieşit pe dos.
Dac-aş fi preşedinte, aş cere mai întâi să mi se demonstreze negru pe alb, şi nu în eseuri televizate, că nu există surse de finanţare şi că mărirea votată de parlament depăşeşte limita de şase la sută alocată, prin lege, învăţământului. Iar apoi aş anunţa public lista liberalilor care deşi ştiau că dau un vot ruinător pentru ţară, totuşi au făcut-o. Ar fi proba eclatantă că guvernul nu se mai bucură de nicio urmă de sprijin parlamentar. Şi, evident, i-aş cere, în aceste condiţii, cu fermitate demisia. Abia apoi aş refuza promulgarea legii, pentru că aş avea o certitudine - fie şi debilă - că guvernul Tăriceanu a fost măcar de bună-credinţă. Spun „măcar“, pentru că în mod normal nişte oameni atât de lipsiţi de caracter nu pot fi crezuţi nici când sunt morţi şi îngropaţi.
Dar, până atunci, Traian Băsescu mai are vreo patruzeci de zile de gândire. Iar guvernul - de răzgândire.
