Horia Roman-Patapievici: "În 2002, Daniela Buruiană, pe atunci vicepreşedinte PRM şi vicepreşedinte al Comisiei parlamentare de control a SRI, era un om influent prin poziţie şi temut prin comportament."
Semnul cel mai limpede al puterii care decurgea din această influenţă era acela că, la televizor ori în imundele publicaţii PRM, deşi porcăia pe toată lumea, nimeni nu reacţiona. Părea inamovibilă în putere şi imună la orice sancţiune. Oricum, justiţia părea să îi stea la picioare, deoarece din partea ei primea numai impunitate. Ca stil, era copia fidelă a lui Corneliu Vadim Tudor: la fel de brutală în limbaj, la fel de primitivă în gândire, la fel de extremistă în atitudine. Afecta relaţii privilegiate cu serviciile secrete, părea să cunoască dosarul fiecăruia, îşi ameninţa victimele cu informaţiile de care dispune, promitea dezvăluiri incendiare împotriva cui îi căşuna, îşi zugrăvea cu ură adversarii şi îi înfricoşa cu dezvăluiri nimicitoare. Judecând după violenţa limbajului, ai fi zis că, dacă i-ar fi stat în putere, ar fi arestat jumătate din ţară şi ar fi împuşcat pe loc societatea civilă, pe care o ura activ, birjăreşte şi cu obidă de temnicer. În toate, urma fidel, servil şi arogant programul PRM. Deşi nulă intelectual şi ineptă politic, Daniela Buruiană a făcut după 1990, prin huliganism şi în siajul extremismului, o formidabilă (şi prin nimic meritată) carieră politică.
Între 1990-1992 a fost deputat din partea FSN, pe care l-a trădat încă pe când îl reprezenta în parlament, deoarece în 1991 a devenit membru în Comitetul Director al PRM (să nu ne mirăm, însă: PRM a fost fiul natural şi protejat al primului FSN). Din 1996 până în decembrie 2007, când a fost exclusă din PRM, s-a manifestat gălăgios ca unul dintre cei mai brutali şi extremişti deputaţi ai acestui partid. Între 1996 şi 2004, timp de două legislaturi, Daniela Buruiană a fost membru şi vicepreşedinte al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI, poziţie din care a proferat cele mai iresponsabile insanităţi împotriva inamicilor ei, politici ori ba, pe care îi acuza invariabil de trădare şi venalitate. Şi Vadim Tudor făcea la fel.
Dar ceea ce era specific acestui tip de terorism public, în cazul deputatei Daniela Buruiană, era invocarea serviciilor de informaţii, din poziţia sa de parlamentar care le controlează: Daniela Buruiană a fost membru, apoi vicepreşedinte al Comisiei parlamentare de control a SRI din 1996-2004, iar din 2004 până în 2007 a fost secretar al Comisiei speciale a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra SIE - 11 ani de proximitate, de pe poziţii de control, cu serviciile! În tot acest timp, Daniela Buruiană a ameninţat, a injuriat şi a calomniat invocând informaţiile deţinute de la SRI şi SIE, iar acestea, în mod straniu şi suspect, au tăcut. SRI şi SIE şi-au făcut un enorm deserviciu public prin tăcerea pe care au păstrat-o. Era ca şi când fie i-ar fi admis acuzaţiile, fie ar fi acceptat că sunt făcute în numele lor, fie le-ar fi fost teamă de ea.
Prin această tăcere, serviciile au întărit impresia că deputatul PRM Daniela Buruiană este şi influent, şi informat, şi puternic. Deci, de temut. Acesta este contextul în care, în 2002, Daniela Buruiană i-a acuzat pe trei dintre membrii de atunci ai Colegiului CNSAS (pe Andrei Pleşu, pe Mircea Dinescu şi pe mine) că sunt membri ai unor servicii secrete străine ostile României şi că au vândut dosare de la CNSAS în străinătate. Am hotărât, exasperaţ i, să o dăm în judecată (apărător ne-a fost George Muşat), deşi era notoriu că şeful ei de partid şi de huliganism politic, Corneliu Vadim Tudor, în ciuda tuturor enormităţilor şi mârşăviilor pe care le-a proferat şi în pofida atacurilor la care s-a dedat, nu fusese niciodată sancţionat legal. Prin urmare, exista deja o tradiţie de impunitate pentru huliganismul „marca PRM“, prin care justiţia păruse să admită că există calomnii şi calomnii: iar împotriva celor proferate de PRM nu există protecţie nici prin sancţionarea infractorului, nici prin protejarea onoarei victimei.
Procesul cu Daniela Buruiană a durat şase ani. S-a judecat de şase ori. Prima oară, a fost câştigat în prima instanţă, apoi în apel. Acuzata a făcut recurs, iar instanţa i-a dat dreptate şi, în mod misterios, a decis să retrimită dosarul să fie rejudecat în fond. Încă o dată, s-a judecat în prima instanţă, a fost câştigat; în apel, a fost câştigat. Acuzata a făcut din nou recurs, iar la această judecată, în fine, decizia completului de judecată, de astă dată, definitivă şi irevocabilă, a fost împotriva ei. Instanţa a decis că Daniela Buruiană a calomniat. Implicit, s-a arătat că aceasta a minţit atunci când, de la înălţimea şi cu autoritatea poziţiei sale de deputat PRM şi vicepreşedinte al comisiei parlamentare de control a SRI, a invocat serviciile ca să acuze trei cetăţeni români nevinovaţi de spionaj şi trădare.
Cum pentru a dovedi un lucru atât de simplu justiţiei i-au trebuit şase ani şi cum huliganii din PRM par a avea în continuare imunitate (să ne amintim că agresorii din 18 Decembrie 2006, între care se afla Daniela Buruiană, nu au fost niciodată sancţionaţi de colegii lor parlamentari), mă întreb: oare Daniela Buruiană a pierdut în fine procesul pentru că nu mai este nici vicepreşedinte PRM, nici secretar al Comisiei parlamentare de control al SIE? Justiţia noastră e neliniştitoare şi când face dreptate.
Recomandările noastre
