Mircea Cărtărescu: „Porcul nu are nevoie de cuţit ca să-şi ia revanşa. Peste lumea noastră grotescă vine o boală cu nume grotesc, la fel de teribil ca «holeră», «tifos» sau «ciumă bubonică»”.

Am făcut de curând o lectură în Austria într-o sală de expoziţie, înconjurat de tablouri care prezentau, în câteva zeci de variante, aceeaşi scenă: un porc cu un cuţit în mână sfârteca un om gol - uneori un bărbat, alteori o femeie - legat de un copac, răstignit pe crengile lui.

Grafica era voit urâtă, mâzgălită, tuşul negru se-ntindea pe pânză unind parcă dintr-o singură trăsătură călăul şi victima. Modelul sărea în ochi imediat: sinistrele gravuri despre ororile războiului ale lui Goya. Soldaţii de acolo erau porcini, porcii de aici erau agresivi şi triumfători, totul în gigantica porcărie a istoriei.   Fabula artistului austriac părea simplă, simplistă chiar: asasinat de Crăciun, timp de secole, în sate medievale şi sate contemporane, preschimbat în cârnaţi, slănină şi jambon, porcul se răzbună în coşmarurile noastre, în conştiinţa noastră vinovată. N-am spus la-ntâmplare cuvântul „asasinat”. Cine-a văzut vreodată cum se taie porcul ştie că nu poate fi folosit alt cuvânt pentru asta: niciodată un condamnat la moarte n-a fost mai uman.

Apucat de picioare şi trântit la pământ, zbierând din răsputeri înnebunit de spaimă, porcul vede cuţitul strălucitor şi-l simte apoi înfigându-i-se lent în guşa însângerată. Ucidem, atunci, nu un simplu animal, ci un om-porc care trăieşte în toate coşmarurile noastre, o fiinţă asemenea nouă. Am văzut şi eu, la ţară, pe când eram doar un băieţel, cum se taie porcul, cum se pârleşte, cum i se despică apoi burta în lung ca să se scoată din ea maţe ca ale noastre, bojoci ca ai noştri, inimă ca a noastră. Oroarea de-atunci trăieşte şi acum în mine.

De asemenea, ochii de om, cu gene gălbui, ai râmătorului care ne priveşte din mizeria lui. Dar ce orori adăpostesc abatoarele, în care crima e rece şi sistematică precum în lagărele naziste - asta nu vrem să ştim, de asta nu vrem să ne aducem aminte când ne înfigem dinţii în carnea pastramei frumos ambalate de pe rafturile supermarketului.

Că porcul, hulitul şi batjocoritul porc, s-ar putea odată răzbuna pe umanitate e una dintre spaimele noastre cele mai acute. Ea răzbate în poveştile cu bebeluşi mâncaţi de porci, ca şi în parabola biblică: „Nu aruncaţi mărgăritare înaintea porcilor, ca nu cumva să se-ntoarcă împotriva voastră şi să vă sfâ şie”. Omul îl sfâşie pe porc în realitate, porcul îl sfîşie pe om în coşmaruri, căci coşmarurile noastre exprimă doar contradicţia dintre fiinţa spirituală, raţională şi morală în care ne place să ne proiectăm şi adevărul naturii noastre ucigaşe.

Când a desenat scenele din sala de expoziţie din Graz, nici artistul, nici oricine altcineva nu auzise încă de gripa porcină. A fost un fel de premoniţie sau o coincidenţă stranie - ceea ce e doar un alt fel de a vorbi despre pre moniţii. Astăzi însă profeţia a căpătat mult mai multă realitate decât ar fi visat cineva. Căci, ca în stampele alegorice medievale, vine peste noi gripa, gripa porcină.

Porcul nu are nevoie de cuţit ca să îşi ia revanşa. Peste lumea noastră grotescă vine o boală cu nume grotesc, la fel de teribil ca „holeră”, „tifos” sau „ciumă bubonică”. Poate pentru că trăiesc din împerecheri de cuvinte, numele pentru mine sunt concrete şi materiale. Nu mi-a fost teamă de gripa aviară, pentru că „aviar” e un cuvânt graţios, care evocă păsările şi zborul. Dar „gripă porcină” sună terifiant, ca una dintre plăgile cu care Iehova a lovit Egiptul, ţara faraonului cu inima împietrită. Şi e aşa de ciudat să auzi că, într-adevăr, prima dintre toate ţările, Egiptul a luat măsura extremă de a ucide toţi porcii pentru a împiedica răspândirea bolii.

În câteva zile, epidemia pornită din Mexic s-a răspândit pretutindeni, devenind pandemie şi semănând morţi în din ce în ce mai multe ţări. Ca în zicala cu arsura peste care vine înţepătura, râtul noii molime apare pe fondul unei slăbiciuni generale a societăţii omeneşti. Şi nu mă refer doar la economie. Umanitatea poate că se mută, cu încetul, în virtual, dar rădăcinile ei biologice rămân totuşi în realitate, iar acolo ele sunt la fel de vulnerabile ca-ntotdeauna. Căci porcul nu se mută pe bloguri, el rămâne, cu cuţitul în mână, în faţa trupului nostru gol, crucificat şi lipsit de apărare pe scaunul din faţa computerului.

Nu ştiu dacă şi de data asta vom face faţă, cu ajutorul minţilor pe care nu le celebrăm niciodată (căci ştim nume de fotbalişti, de mafioţi şi de pop-staruri, dar savanţii nu sunt chemaţi la televizor), provocării planetare. Ca de obicei, probabil, vom muri cu nemiluita prin Africa sau prin China, acolo unde nu interesează pe nimeni. Ce să mai vorbim de situaţia de la noi, unde se moare prin spitale de la o simplă apendicită şi unde sifilisul şi tuberculoza încă prosperă? Ce ne aşteaptă oare în următoarele luni, când avem cel mai prost sistem sanitar din Europa?

Ei, să nu ne speriem de pe-acum, vom muri şi vom vedea.