A refuzat pedanteriile sterile care au făcut şi fac deliciul diverselor structuralisme şi post-structuralisme mondene. A luat în serios problema Diavolului în Istorie, spre a relua o idee a lui Kolakowski. A trăit într-o epocă tragică despre care, asemeni unor Jaspers, Camus, Koestler sau Orwell, a depus mărturie şi pe care a conceptualizat-o ca nimeni altcineva. A devenit ceea ce se numeşte o intelectuală publică, o prezenţă ascultată, cu aprobare ori dimpotrivă cu ostilitate, niciodată însă cu indiferenţă, în Statele Unite, Germania Federală, Franţa, Italia etc. Ideile ei au influenţat gândirea disidentă din Europa Centrală: mă gândesc la Adam Michnik, Vaclav Havel, Martin Palous. Noţiunea arendtiană a politicului ca agoră, deci ca spaţiu al comunicării neîngrădite dintre „Eu“ şi „Tu“, este clar înrudită cu viziunea lui Jan Patocka, fenomenologul eroic care a fost primul purtător de cuvânt al Cartei 77 şi a murit plătind pentru curajul său.

E
a a înţeles, înaintea multora, faptul că în secolul douăzeci s-au petrecut atrocităţi fără precedent pe care Tribunalul de la Nürnberg le-a definit drept crime împotriva umanităţii. Aceste orori au fost comise de o nouă specie de criminali care, în virtutea unor ideologii fals-mântuitoare, le-au negat semenilor lor dreptul de a avea drepturi şi au condamnat milioane de oameni la condiţia de „fiinţe superflue“, ce pot fi prigonite, mutilate, umilite şi chiar lichidate fizic. Exterminismul s-a născut din hubris ideologic, din ambiţii nemăsurate şi nesăbuite, iată lecţia cea mare pe care ne-o propune gânditoarea. Iadul este pavat cu bune intenţii, prin urmare nu avem dreptul să ignorăm consecinţele monstruoase ale unor utopii numai pentru că, pasămite, ele au fost inspirate de „idealuri generoase“. Spiritul criminal-contabil al lui Eichmann şi-a aflat contrapartea în discursul urii, de rasă ori de clasă, proferat de un Jdanov ori Goebbels (cu discipolii lor locali din ţările nazificate ori sovietizate). Lagărele de concentrare au fost opusul normalităţii, un univers în care acceptarea absurdului se impusese ca normă existenţială. Primo Levi povestea că, atunci când a ajuns la Auschwitz, a auzit pe unul dintre colegii săi de transport întrebând: „Warum?“ (De ce?). Răspunsul dat de un deţinut aflat în lagăr de mai mult timp suna implacabil precum o sentinţă de condamnare la moarte: „Hier gibt es kein warum“ (Aici nu există de ce). Nu a existat vreun „de ce“ la Magadan ori la Piteşti. Una dintre temele esenţiale ale gândirii politice a Hannei Arendt este chestiunea culpabilităţii. În răscolitoarea corespondenţă cu Jaspers ea revine constant la acest subiect. Cum se ştie, Jaspers s-a opus barbariei naziste, a refuzat orice complicitate cu dictatura. Având soţie evreică, urma să fie deportat împreună cu ea în primăvara anului 1945 către un lagăr de concentrare. După război, cum bine observa pe forum unul dintre comentatorii articolelor anterioare, Jaspers a propus o dezbatere naţională legată de trecutul traumatic şi vinovăţiile implicate în catastrofa nazistă. Aş vrea să includ în acest serial câteva dintre reflecţiile esenţiale ale Hannei Arendt din acea corespondenţă revelatoare pentru una dintre cele mai nobile prietenii ale unui veac dominat de uri, resentimente şi abdicări morale. Sper să revin la relaţia cu Heidegger, precum şi la corespondenţa cu Mary McCarthy (cea mai apropiată prietenă, fosta soţie a criticului Edmund Wilson, romancieră influentă şi prezenţă centrală în lumea intelectualilor din New York) şi cu Heinrich Bluecher („Monsieur“, al doilea soţ al Hannei Arendt, socialist independent, anticomunist şi antifascist, autodidact de mare anvergură ideatică). În toate aceste volume descoperim mereu tema Răului ca parte integrantă, poate chiar definitorie a experienţelor revoluţionar-totalitare.

Când a scris „Eichmann la Ierusalim“, Arendt a ştiut că va provoca reacţii ultragiate. Şi-a asumat rostirea a ceea ce ea a văzut drept adevărul despre ceea ce azi numim Shoah. A sfidat tonul patetic, prea puţin reflexiv, al rechizitoriului şi a scris despre lamentabilele forme de colaborare ale unor consilii evreieşti din ţările ocupate (în special din Ungaria). A fost acuzată, între alţii de istoricul Walter Laqueur, de lipsă de compasiune pentru victime. În realitate, gânditoarea, în consens cu Benjamin, a adoptat punctul de vedere al celor fără de speranţă şi a înţeles că doar acesta este dătător de speranţă. A respins poziţiile conformiste, a repudiat orice fel de idoli, şi-a riscat reputaţia de dragul adevărului. Unele date din carte sunt contestabile, plătind tribut cunoaşterii istorice din momentul scrierii ei. Poziţia generală, perspectiva morală privind crimele împotriva umanităţii rămân însă actuale, fiind lecţii de umanism şi de inteligenţă pentru toţi cei care refuză rinocerizarea.