Horia-Roman Patapievici: "Lucrul cel mai uimitor în privinţa grecilor este permanenta lor actualitate."

Nu a existat vârstă istorică a culturii europene care să nu se fi referit la greci fie ca la o instanţă, fie ca la o inspiraţie, fie ca la un prilej. Gândirea lor a fost actuală pentru gânditorii care au vertebrat creştinismul; a fost actuală şi pentru gânditorii care l-au dezmembrat. Gândirea grecilor a fost actuală pentru lansarea Iluminismului; a fost actuală şi pentru îngroparea lui. Deopotrivă, grecii au fost valabili pentru păgânism şi pentru creştinism, pentru moderni şi pentru anti-moderni, pentru gândirea politică şi pentru gândirea ştiinţifică, pentru istorie şi pentru contra-istorie - cu o formulă a lui Montaigne, a fost bun pentru tot şi pentru contrariul lui. Pentru tot ce s-a întâmplat în perimetrul culturii şi civilizaţiei europene, grecii s-au dovedit relevanţi şi actuali. Sunt ei în continuare?

În amintirile despre Socrate datorate lui Xenofon, găsim expus mitul numit „Hercule la răscruce” (Memorabilia II, 1, 21-34). El exprimă esenţa opţiunii morale a civilizaţiei noastre cu o simplitate şi o claritate care ne lasă cu gura căscată.

Pe când trecea de la copilărie la adolescenţă, Hercule înţelege că se află în faţa unor opţiuni morale. Drept urmare, se retrage să mediteze. În timpul retragerii, i se înfăţişează două femei înalte, una nobilă şi plăcută la privit, cealaltă senzuală şi atrăgătoare. Prima se numeşte Areté, a doua Kakía. Kakía îşi expune opţiunea morală pe care o reprezintă prin următorul discurs: dacă te vei lăsa călăuzit de mine, îi spune ea lui Hercule, te voi conduce pe calea cea mai uşoară şi mai plăcută; vei gusta toate plăcerile vieţii, fără nicio apăsare morală; nu va trebui să te ocupi de treburile publice, ci numai de plăcerile vieţii tale private; te voi învăţa să profiţi de roadele muncii altora fără niciun efort şi fără să trebuiască să-ţi asumi vreo responsabilitate; printr-o ingeniozitate pe care voi şti să ţi-o inspir de fiecare dată, îţi vei putea multiplica indefinit şi dorinţele, şi plăcerile.

Cealaltă femeie, cea care este plăcută la privit fără a fi senzuală, îi spune lui Hercule că ea nu îi va oferi nimic de-a gata, ci îi va prezenta lucrurile aşa cum sunt, adică aşa cum le-au rânduit zeii. Lucrurile care au preţ în viaţă, spune ea, nu pot fi obţinute nici fără efort, nici fără costuri; dacă doreşti să ai drepturi, trebuie să-ţi asumi îndatoriri; dacă vrei să te cinstească cetatea, trebuie să o serveşti; dacă vrei să fii recunoscut, trebuie să ştii la rândul tău să îi recunoşti pe alţii; binele pe care îl ceri, trebuie mai întâi să îl dai; dacă vrei liniştea păcii, trebuie să stăpâneşti durităţile războiului; protecţia cetăţii se obţine prin serviciu în slujba legilor ei; pe scurt, mintea are nevoie de cultivare, sufletul de străduinţă, iar drepturile de îndatoriri.

În mod previzibil, cele două femei se iau la ceartă. Miza înfruntării este sufletul lui Hercule. Nu argumentele cu care Areté o ceartă pe Kakía sunt însă importante (de fapt, sunt banale), ci felul în care poziţiile lor sunt construite. Poziţia exprimată de Areté este construită printr-un mecanism de tip trade off: totul are un cost; ca să obţii ceva, trebuie să plăteşti cu altceva; oricărui drept îi corespunde o îndatorire; toate satisfacţiile au costuri şi fizice, şi morale; nimic nu se oferă de-a gata şi nu se ia pe gratis; şi aşa mai departe. Poziţia exprimată de Kakía este construită pe ipoteza că există o cale de a obţine orice satisfacţie şi fără efort, şi fără costuri, şi în chip nelimitat.

Această din urmă poziţie este pentru noi, modernii recenţi, foarte familiară: este poziţia naturală pe care o adoptăm ori de câte ori e vorba de drepturile, plăcerile ori bunurile pe care ni le dorim. Noi pretindem drepturi fără obligaţii, plăceri fără responsabilităţi şi bunuri fără costuri. Mai mult, Kakía îi promite lui Hercule ceea ce numai statul asistenţial îi oferă cetăţeanului modern: „Te vei înfrupta din roadele muncii altora, fără să te sinchiseşti pe ce căi le-ai dobândit, căci doar eu ştiu să le aduc numai foloase celor ce-mi urmează sfaturile”. Ai zice că vorbeşte un consilier de taxe din lumea noastră.

E frapant că opţiunea morală apărată de Kakía pleacă de la o ipoteză care era perfect neverosimilă înainte de epoca generalizată a tehnicii şi care greu putea fi imaginată înainte de apariţia beneficiilor aparent gratuite pe care le revarsă asupra cetăţeanului democratic statul asistenţial postmodern. În contextul cetăţii clasice, orice argument care implică abundenţă nelimitată, satisfacţii fără responsabilităţi şi drepturi lipsite de îndatoriri este din capul locului neverosimil. În lumea noastră postmodernă, însă, această opţiune morală nu este doar posibilă din punct de vedere material, ea reprezintă concepţia morală a majorităţii.

Azi, Hercule nu ar fi stat pe gânduri. Cu ajutorul tehnicii, ar fi putut obţine totul fără efort, numai printr-o apăsare de buton. Odată cu prăbuşirea moralei tradiţionale, totul i-ar fi fost permis, iar prin progresele realităţii virtuale, totul i-ar fi fost instantaneu accesibil. Statului-providenţă i-ar fi putut pretinde orice drept, fără a oferi în schimb serviciul vreunei îndatoriri. Totul i s-ar fi cuvenit, iar el n-ar fi datorat nimănui nimic.

Abia acum sunt de luat în seamă contraargumentele. Cele oferite de Areté, deşi banale (ruinarea corpului, împăcarea sufletească, reputaţia nepătată), sunt sănătoase. Critica liberală a statului-asistenţial i-ar fi putut furniza lui Hercule argumente mai solide. Dar problema crucială rămâne, şi ea nu poate fi rezolvată nici economic, nici tehnic, nici politic: de ce ar trebui să ne limităm în dorinţele noastre? De ce, deşi totul ne este accesibil, nu totul ne este îngăduit? De ce principiul modern, enunţat de Camille Paglia sub forma „dacă poate fi pângărit ceva, atunci trebuie pângărit”, este nu doar moralmente pernicios, ci şi aberant din punct de vedere ontologic? Trebuie, altfel spus, regăsit principiul recentrării noastre.

Actualitatea grecilor stă nu doar în faptul că ne oferă exemple ale situaţiilor cu care abia acum, la mai mult de două milenii de la ei, ne confruntăm cu adevărat, ci în special în împrejurarea că exemplele lor le permit problemelor noastre să fie puse în toată amploarea şi gravitatea lor.