Sorin Ioniţă: "După cum bine se ştie în teatru, impresia regalităţii pe scenă e dată nu atât de actorul care îl joacă pe rege, ci mai curând de modul cum îl tratează ceilalţi actori."
În mod similar, mare parte din capacitatea de şantaj politic pe care o exercită administraţia de la Kremlin pe subiectul energie vine nu din forţa internă a Rusiei ca furnizor predominant al UE, ci chiar din lipsa de coeziune internă a uniunii. Membrii săi - şi aceia pro-moscoviţi, şi aceia anti - sunt, de fapt, vinovaţi în aceeaşi măsură pentru tratamentul deplasat pe care îl aplică vecinului de la răsărit, personalizat anii aceştia de premierul Putin: ori excesiv de reverenţioşi, ori excesiv de nervoşi în raport cu acesta.
Rusia depinde de Europa tot atât cât depinde şi Europa de ea, ca piaţă de desfacere a gazului natural, pentru care alt debuşeu important nu are. Fără facturile energetice încasate de la europeni, Rusia ar avea mari ne cazuri cu veniturile la buget (nici cu ele nu stă prea bine, că veni vorba), aşa că micile giumbuşlucuri şantajiste de ianuarie, cu care se pare că va trebui să ne obişnuim în anii ce vin, aşa cum ne-am obişnuit cu pluguşorul şi cu sorcova, sunt doar tactici de termen scurt. Au eficienţă doar în măsura în care lumea se isterizează şi intră în jocul Moscovei, transformând totul într-o problemă de geopolitică - specialitatea academică a regimurilor naţionaliste autocratice.
Cum are aerul că gazul nu va sosi pe ţeavă azi-mâine, iar pretexte de noi stopaje se vor găsi la nesfârşit (observatorii europeni nu-s agreaţi de Rusia fiindcă n-au bască sau manometru inscripţionat cu chirilice, iar ăia nemţi de Ucraina, pentru că sunt de fapt ruşi sub acoperire etc.), mai bine stăm un pic la răcoare şi ne gândim cum s-ar putea rezolva situaţia pe termen lung, nu doar pentru a debloca lucrurile în criza actuală. Pentru asta, trebuie pornit de la cauze, nu de la efecte. Evident, Moscova face presiuni politice pentru a readuce ţările foste sovietice la ascultare, prin ofensiva de iarnă în Ucraina, urmând celei de vară din Georgia. În acelaşi timp, practică un joc de tip divide et impera cu statele occidentale, mizând pe lipsa de unitate a UE.
Pe de altă parte, UE şi Ucraina sunt vinovate că nu reduc criza energetică la ce este ea de fapt, anume o problemă pur economică şi contractuală, care trebuie ţinută strâns în aceste cadre, nu lăsată să contamineze alte domenii. Dorind să cumpere de la Rusia gaz la jumătate de preţ faţă de restul lumii, Ucraina cere de fapt o subvenţie, pe care nu e clar de ce Rusia i-ar mai da-o. Nu poţi pretinde favoruri de la cineva, iar apoi să spui că eşti independent, deoarece, după cum ştim cu toţii, nu există prânzuri pe gratis: cine plăteşte masa comandă şi muzica. Dacă sunt alte subiecte de reglementat între Moscova şi Kiev, cum ar fi statutul flotei ruse staţionate în Crimeea, ele trebuie să facă obiect de contract separat, cu bani cash: tu îmi plăteşti mie gazul la preţ de piaţă, eu îţi plătesc ţie chirie pe portul Simferopol etc. Atunci s-ar vedea mai bine cine îşi îndeplineşte obligaţiile şi cine nu.
A face o ciulama de bartere - tu-mi dai energie ieftină, eu te las să foloseşti moca grădina din spate, că eşti văr cu bunica - este un semn de primitivism economic şi reţeta sigură pentru garagaţă nesfârşită între ţări, după cum se vede. Ca atare, mi se pare de salutat decizia de zilele trecute a distribuitorului maghiar Emfez de a da în judecată la Curtea Europeană transportatorul Naftogaz, pentru întreruperea furnizării unui serviciu contractat. Nu există cale mai bună pentru a face lumină în situaţii aşa complicate decât aceea ca păgubiţii oneşti (adică noi, consumatorii bun-platnici) să ceară aplicarea la literă a contractelor, inclusiv cu penalităţi. Mai departe, Naftogaz să se îndrepte la rândul lui împotriva furnizorului ş.a.m.d. Nu-i uşor, dar numai aşa putem promova statul de drept în regiune şi dezumfla această gogoaşă pe care Rusia preferă s-o trateze cu hatâruri politice. Un mare beneficiu colateral ar fi că am afla şi noi cu această ocazie mai multe despre opacele aranjamente prin care ni se livrează energia. Până la acest scandal, de exemplu, nu cred că erau mulţi ucraineni care ştiau că gazul lor se cumpără prin obscura firmă mixtă Rosukrenergo, cu sediul în Elveţia, la care acţionari sunt Gazprom şi doi magnaţi din Ucraina, ca persoane fizice. Rosukrenergo vinde gazul în UE la câştig barosan, dar în pierdere la Kiev, iar pe acest temei justifică o întreagă reţea suspectă de transferuri transfrontaliere de profit.
Sincer, eu mă îndoiesc că nişte acţionari privaţi ucraineni fac filantropie energetică în propria ţară, deci nu pot decât să mă întreb ce primesc în schimb pentru asta. Dacă măcar transparentizarea acestor relaţii reuşeşte, putem spune că scandalul n-a fost degeaba. În fine, aş fi foarte precaut cu ofertele exagerat de amicale ale premierului Putin, care văd că mai nou a căpătat dragoste bruscă de România şi vrea să ne creeze condiţii preferenţiale, transformându-ne chiar în intermediar pentru gazul vândut Ucrainei. Sfatul meu pentru oficialii români ar fi: timeo Putinus et dona ferente.
Recomandările noastre
