MIRCEA MIHĂIEŞ: „Marea diversiune s-a bazat pe presupoziţia că rolul principal al NATO e să se extindă la infinit. Fals, completamente fals“.
Recunosc: m-am molipsit de la gâdea-stan-cristoiu şi mă ţin de profeţii. Neavând raza de acţiune a celor trei, m-am manifestat în cercul restrâns al prietenilor, cărora le-am dat în plic închis versiunea mea asupra summitului. Redusă la o frază, profeţia de bază suna cam aşa: indiferent ce se va întâmpla la marea adunare NATO, că va ninge, că va fi vreme bună, că vor fi primiţi cinci noi membri sau nici unul, pentru televiziunile oligarhice de vină va fi Băsescu! Zis şi făcut. Alimentate cu muniţie cât pentru zece războaie mondiale, televiziunile şi ziarele aservite au decretat: summitul a fost un eşec!
De ce? Pentru că a participat şi Băsescu la el. Un summit în care Putin a fost de două ori învins - o dată prin extinderea scutului antirachetă, a doua oară prin acceptarea traversării Rusiei pe uscat şi aer a convoaielor NATO spre Afganistan - numai ratat nu e. Şi atunci, eşec pentru cine? Pentru România, ca ţară organizatoare? N-aş zice.
Am zapat intens pe marile canale de televiziune internaţionale, am căutat pe internet ediţiile ziarelor de impact şi-am constatat că numele României apărea mai frecvent decât al oricărei alte ţări de pe planetă. Dacă nici acum n-am câştigat o bătălie pentru imagine, n-o să mai câştigăm, cu siguranţă, niciodată. La capitolul organizării propriu-zise, ne-am comportat surprinzător de bine. Chiar mult-hulita restricţionare a circulaţiei a arătat că, în cele din urmă, n-a murit nimeni: indivizii cu bani erau deja la munte, iar sărăntocii posesori de Dacii şi-au mai odihnit mârţoagele, că oricum mare lucru nu era de făcut în oraş.
Din punctul de vedere al audienţei planetare, iarăşi nu poate fi vorba de eşec: au duduit televiziunile, radiourile şi ziarele relatând fiecare secundă a discuţiilor, zvonurilor şi deciziilor luate de şefii de stat. Cum se explică, totuşi, incredibila distorsiune cu nuanţe paranoice pompată prin televiziunile oligarhice? Răspunsul e simplu de dat şi încă mai simplu de descris: ura patologică a autorilor de talk-show-uri faţă de Traian Băsescu, dublată de irepresibilul antiamericanism al aceloraşi.
Marea diversiune s-a bazat pe presupoziţia că rolul principal al NATO e să se extindă la infinit. Fals, completamente fals: rolul final al NATO e să câştige războaie. E scopul limpede mărturisit pentru care a fost creat. Prevenirea războaielor e parte complementară a acestei misiuni. Iar eventualele confruntări armate ar urma să fie duse în numele unui set de valori la care membrii au aderat din pură şi proprie convingere. Să nu uităm că nimeni altcineva decât Václav Havel a numit NATO o „alianţă civilizaţională“. Deci, domnilor cu şi fără laptop, unde e eşecul?!
Faptul că cinci ţări se aşteptau să devină membre NATO, iar după dezbateri au fost admise doar două e un eşec al întâlnirii? O fi, în minţile rămase pe frecvenţa Războiului Rece. Acelea şi-au scos cu totul din calcule ideea de competiţie: pentru ei, e suficient să te prezinţi la un examen şi l-ai şi trecut. Iar dacă l-ai căzut, declari - pentru a-ţi salva aşa-zisa onoare - că repetent a rămas examinatorul. Da, un eşec au suferit Ucraina, Georgia şi Macedonia. Dar nu NATO. E secundar faptul că între SUA şi două ţări profund dependente de magia politică rusească - Franţa şi Germania - există diferenţe de viteză a acţiunilor. Fapt e că Alianţa Nord-Atlantică în totalitatea sa a respins trei candidaturi. De ce? Pentru că NATO, dincolo de interese, are şi criterii!
Am fi putut vorbi de un eşec dacă NATO ar fi lansat ea invitaţiile, iar ţările vizate le-ar fi respins. Dar când la Bucureşti s-au aflat şi reprezentanţii Georgiei, şi-ai Ucrainei, şi-ai Macedoniei, plini de speranţă că vor fi primiţi (aşa cum au nădăjduit şi românii la Madrid, în 1998), e clar cine a suferit eşecul. Şi asta nu de frica lui Putin. Preşedintele rus a a ţinut - by the way! - la Bucureşti un discurs în care, dincolo de insolenţa tradiţională, citeai mai degrabă nesiguranţa, decât siguranţa de sine. Cineva cu adevărat puternic nu se laudă că s-a înarmat până în dinţi, dar că va continua să se înarmeze şi mai şi!
În 1998, antiamericanii de Dâmboviţa n-au vorbit de un eşec al NATO, ci al Bucureştiului. Situaţia seamănă ca două picături de apă cu cea de azi. După Madrid, noi, românii, am înţeles mesajul şi am încercat să ne conformă m cerinţelor. Ceea ce, cu tot respectul, cred că ar trebui să facă şi Ucraina, şi Macedonia, şi Georgia. În niciuna dintre aceste ţări nu se vorbeşte, de altfel, despre Summitul NATO aşa cum vorbesc agenţii neantului mediatic la Bucureşti. Acolo s-a înţeles exact despre ce e vorba. La noi, lucrurile se văd ca în oglinzile deformatoare în care se privea, cândva, Alice în Ţara Minunilor. Summitul - ca orice minune - n-a ţinut decât trei zile. Din nefericire, talk-show-urile continuă în fiecare seară. Iar tragedia e că, deşi vorbim despre Ucraina, Georgia, Macedonia şi NATO, tot la ciolanul electoral de la noi ne gândim!
Recomandările noastre
