În toiul confuziei generate de anunţul reducerilor şi de inepţiile de comunicare ale guvernului, televiziunile zise de ştiri au putut savura zilele acestea primele efecte victorioase ale unui nou şi foarte sofisticat procedeu de dezinformare în masă, pe care îl exersaseră deja de mai mult timp: închiderea minţii publicului.

Închiderea minţii înseamnă captivitatea inteligenţei. Înseamnă îngenuncherea discernământului individual şi zăvorârea lui în blocul prejude căţilor (auto)induse. Înseamnă blocarea capacităţii minţii de a primi informaţii noi şi scăderea dramatică a capacităţii de a le prelucra independent. Înseamnă intrarea sensibilităţii individuale în stare de dependenţă psihologică acută faţă de nişte scheme de reacţie stereotipe. Înseamnă incapacitatea de a se raporta critic la informaţiile care contrazic convingerile în numele cărora a fost instaurată blocarea, convingeri care joacă rolul unui filtru de identificare gregară.

Pe scurt, închiderea minţii înseamnă autoblocarea inteligenţei în peştera obscură a unor stereotipuri de reacţie care îngustează sensibilitatea, deteriorează discernământul şi induc o psihologie a iritării, instabilităţii şi recriminării, în care dospesc obsesiile conspiraţiei şi complexul cetăţii asediate.

Ei bine, munca tenace de luni de zile a televiziunilor zise de ştiri a dat roade: oriunde ne uităm putem constata efectele comportamentale ale închiderii minţii publicului. Informaţiile alternative sunt respinse cu furie, abaterile de la linia de gândire standard a formatorilor de opinie de la televiziuni sunt sancţionate sub diferite stigmate (cel mai nimicitor fiind acela de „propagandă portocalie”), iar încercarea de a gândi pe cont propriu (adică în afara liniei de partid a televiziunilor) este taxată ca orbire şi incapacitate de a vedea realitatea.

Realitatea, pentru noua orientare a opiniei publice, este fixată de linia de gândire a televiziunilor de ştiri. Prin mecanismele misterioase de formare a opiniei publice, dezinformările şi manipulările acestora au trecut de la publicul telespectator la publicul larg.

Din dezinformat, publicul telespectator a devenit ascultător şi, în cele din urmă, supus. Mintea lui a intrat în captivitate. El nu mai poate distinge între adevăr şi fals, bine şi rău, decât în termenii impuşi de manipulatorii care conduc talk-show-urile de la televiziuni.

Drept urmare, acţiunile sale vor fi cele induse, sugerate ori propuse de necunoscuţii care suflă replici şi informaţii în urechile moderatorilor de talk-show. Fenomenul de captivitate care nu a putut fi realizat înaintea alegerilor a fost, în fine, realizat acum.

Publicul e copt pentru a gândi la comandă şi a acţiona la termen. Ce se va face cu el depinde numai de agenda şi de planurile marilor manipulatori. La închiderea minţii publicului s-a putut ajunge, fără să ne dăm seama ce se întâmplă cu noi, prin proliferarea zgomotului de toate felurile: informaţional, intelectual, sufletesc, fizic. Prin isterizare, prin mobilizare, prin bombardarea cu stări sufleteşti inferioare.

Să ne amintim că pregătirea publicului pentru trimiterea la moarte a lui Socrate s-a făcut (şi) prin zgomot: Platon notează că, atunci când Socrate vorbea, acuzatorii săi „făceau zgomote”. Zgomotul de care vorbesc este, fireşte, fizic, dar acţionează asupra sufletului precum o categorie morală negativă. Cum funcţionează, deci, zgomotul?

(1) Zgomotul face imposibil consensul asupra faptelor aflate în discuţie. Scopul este ca nimeni să nu mai fie capabil să decidă asupra unui punct de vedere propriu prin invocarea unui fapt acceptat de toată lumea. Trebuie ca nimeni să nu poată recurge în mod independent la fapte. Trebuie ca faptele să nu poată constitui o referinţă obiectivă a discuţiei. Trebuie ca faptele să nu mai aibă prestigiul de fapt obiectiv. (2) Zgomotul transformă toate judecăţile în păreri şi face imposibilă auzirea vocii judecăţii competente a omului de bun-simţ. Prin zgomot, părerea acestuia este adusă la acelaşi nivel de incompetenţă cu părerea oricui. Se ştie că obiectivitatea spaţiului public se bazează în mod esenţial pe posibilitatea de a distinge între judecăţi întemeiate şi opinii neîntemeiate.

Or, când toate opiniile sunt făcute să apară ca fiind la fel de importante, toate devin, inevitabil, la fel de neimportante. Prin reducerea tuturor judecăţilor la păreri, zgomotul aduce cu sine degradarea spaţiului public. Şi, cum existenţa democraţiei este strâns legată de existenţa spaţiului public, adică de posibilitatea formării libere a unor opinii bine întemeiate, zgomotul creează premisele devalorizării şi ruinării democraţiei.

(3) Zgomotul confundă faptele cu interpretările şi expertiza cu opiniile. El aduce cu sine degradarea ideii de expertiză şi devalorizarea noţiunii de argument valabil. Vocea specialiştilor devine la fel de inaudibilă ca şi vocea oamenilor de bun-simţ.

(4) Zgomotul te împinge să te identifici strâns cu opiniile tale, în aşa fel încât lipirea de ele să le suplinească nulitatea ori arbitrariul. Astfel, zgomotul te împiedică să te mai raportezi critic la ele. Cu cât sunt mai sectare opiniile, cu atât identificarea cu ele este mai vehementă. Ceea ce antrenează inevitabil degradarea ideii de (auto)critică.

(5) În fine, zgomotul întreţine nervozitatea consumatorului de mass-media. Unde ne va duce tot acest zgomot? Evident, la escaladarea furiei. Apoi va veni nebunia, ca să justifice furia. Şi toate acestea pentru ca profiturile televiziunilor de ştiri să crească, patronii lor să prospere, iar mercenarilor care aruncă benzină peste noi să le crească lefurile.