Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: Disperaţi şi desperado
SENATUL EVZ: Disperaţi şi desperado

SENATUL EVZ: Disperaţi şi desperado

Suntem masochişti. Lozinca încrustată pe fruntea noastră, în aşa fel încât s-o vadă oricine, e cinica, băşcălioasa cugetare-îndemn: "Cu cât mai rău, cu atât mai bine!".

De ce-om vrea noi să ne meargă rău? Cum neam procopsit cu astfel de învăţături păguboase, care îndeamnă la pasivitate şi autodistrucţie? Ultimul veac demonstrează că sunt locuri în lume unde lucrurile merg (aproape) necontenit bine şi locuri unde, orice ai face, nenorocirile nu-i părăsesc pe locuitori. Oricât ar evolua societăţile, ceva din netrebnicia trecutului rămâne adânc încrustată în sol şi-n conştiinţe.

Dezastrul real se instaurează atunci când datele caracteriale se combină cu frica. N-am niciun dubiu că indivizi precum Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu sunt, înainte de orice, oameni răi. Indivizi cărora suferinţa, ruina, umilirea altora le provoacă o profundă, intensă plăcere. Banii lor nau căzut din cer. S-au îmbogăţit exploatând cu ferocitate contexte şi situaţii, iar acum fac lucruri de negândit pentru a-i păstra. Dacă în perioada ascensiunii îi domina lăcomia, spiritul carnasier şi nebunia puterii, ulterior în sufletul lor s-a instaurat frica. Din combinaţia celor două s-a născut infernul pe care, de vreo patru ani, îl trăim în priză directă, satanic amplificat de televiziuni.

Sunt sigur că dacă, în 2005, ar fi fost luaţi cu binişorul, dacă li s-ar fi propus imunitate, dac-ar fi fost lăsaţi să adune în continuare, chiar într-un ritm mai lent, averi, nu s-ar fi ajuns la isteria generalizată de azi. Or, destinul ne-a jucat încă o dată un renghi. Neavând o doctrină politică propriu-zisă, PDL-ul a înşfăcat din mers o temă care frigea degetele celorlalte partide: anti-corupţia. Că mulţi din liderii pedelişti ar fi preferat să-şi muşte limba decât să se avânte pe acest teritoriu, s-a văzut imediat. Era însă un subiect de mare interes, care a împins partidul pe primul loc în preferinţele românilor.

Demersul a fost pur demagogic, aşa cum o dovedesc rezultatele: în ciuda declaraţiilor belicoase, nici unul dintre presupuşii "mari corupţi" n-a fost atins nici măcar cu o floare. Iar atunci când au existat tentative de a-i trimite în justiţie, tactica a fost atât de imbecil gândită încât a stârnit râsul curcilor.

Felul în care s-au instrumentat dosarele Patriciu şi Vîntu, amatorismul cras în cazul CNSAS versus Voiculescu, soldat cu îngenuncherea instituţiei care, oricum, mai mult se împleticea decât mergea, au instaurat o stranie amnezie. Deşi alegerile au fost câştigate pe discursul anti-corupţie, românii au uitat complet miza din 2004. Asta pentru că, din punct de vedere moral, suntem surzi. În România, pentru a te face auzit, nu mai e suficient să urli. De-acum, trebuie să te arunci de la balcon. Nu neapărat pentru că eşti nebun, ci pentru că asta aşteaptă televiziunile mogulilor de la tine. Şi pentru că asta vrea şi românul desfigurat de ură şi frustrare.

Gestul disperat al lui Adrian Sobaru vine în consecuţia logicii extrem-confruntaţionale instaurate de cei înfricoşaţi că vor plăti pentru felul în care şi-au adunat averile. Om de televiziune el însuşi, Sobaru era mult mai expus noxelor decât cetăţeanul de rând. Sensibilitatea sa era "dresată" de conectarea directă la strategiile criminalilor din tubul catodic.

Ca unul care, în 18 decembrie 2006, mă aflam, alături de H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Lucia Hossu-Longin într-o lojă a parlamentului, chiar deasupra zonei liberalilor – pare-mi-se, aceeaşi din care a plonjat Sobaru – când hoarda securist-comunisto-nazistă a lui Vadim Tudor şi-a complicei sale, Daniela Buruiană, a încercat să ne arunce literalmente în hău, am avut senzaţia unui déjà-vu. Forţele para-militare erau, atunci, conduse de mărunta progenitură a politrucului de la "Scânteia" şi "Adevărul", Dumitru Tinu. Demn fiu al tatălui, el îşi făcea astfel intrarea în extremismul politic (astăzi e în "rezerva de cadre" a PSD-ului).

Atunci, pe 18 decembrie 2006, cu laşitatea lui bine-cunoscută, Vadim n-a îndrăznit să ducă lucrurile până la capăt. S-a mulţumit să se plimbe prin faţa camerelor de filmat purtând pancarte insultătoare, fluierând ca apucatul şi zbierând din toţi rărunchii. Patru ani mai târziu, alianţa PSD-PNL face, în acelaşi loc, cu program, ceea ce Vadim făcea din instinct: instigă la violenţă şi la ură a românilor contra românilor. Ştiu ce mă preocupa în acele momente (toţi cei care au văzut fotografiile în ziare se mirau de calmul pe care-l afişam).

Pe de o parte, vedeam cu ochii mei complicitatea dintre oamenii lui Vadim, Geoană şi Tăriceanu, unii mai anticomunişti şi democraţi decât alţii. Pe de alta, încercam să evaluez ce şanse de a ajunge jos teferi aveam în clipa când haidamacii lui Vadim primeau ordin să treacă la acţiune. Astăzi ştiu: exact şansele lui Adrian Sobaru.

Acestea fiind zise, vă doresc un An Nou mai bun, cu sănătate şi seninătate. O fac din toată inima, chiar dacă realitatea mă duce cu gândul la vorbele unui unchi de-al meu care, invariabil, după mesele de prânz, ne ura zâmbind: "Să vă fie de bine!", neuitând vreodată să adauge: "Deşi nu cred!". Şi un îndemn de sezon: în luna decembrie, staţi departe de balcoane!