Vladimir Tismăneanu: "Actuala dezbatere în jurul statutului foştilor delatori mi se pare cât se poate de necesară pentru limpezirea apelor în societatea românească."
Abominaţia rămâne abominaţie, indiferent cine a comis-o. Scrisoarea lui H.-R. Patapievici către Herta Muller surprinde cu gravitate nevrozantul paradox al unei societăţi în care foştii informatori convieţuiesc impenitent cu cei pe care care i-au turnat, dar şi cu foştii ofiţeri care îi recrutau, îi controlau şi le dădeau dispoziţii. O Românie în care s-ar fi introdus o lege a lustraţiei ar fi fost una mult mai curată din punct de vedere moral şi psihologic. Foştii nomenklaturişti au făcut tot posibilul pentru a împiedica un proces care ar fi distrus moştenirile comunisto-securiste.
Proclamaţia de la Timişoara a fost atacată în mod furios de maşina propagandistică dirijată de Iliescu şi Roman. S-au conceput cele mai elucubrante scenarii privind riscurile unor „vânători de vrăjitoare“, încercându-se să se inoculeze în populaţie o stare de teamă în raport cu ceea ce era de fapt un act de asanare politică şi morală. Opoziţia în raport cu lustraţia a venit, în chip constant, din acele cercuri care se simţeau direct vizate: foştii activişti comunişti (plătiţi, deci membri ai nomenklaturii instituţionalizate), foştii propagandişti oficiali (turiferarii de serviciu gen C.V. Tudor, M. Ungheanu, Adrian Păunescu şi alţi protocronişti agresivi, dar şi foşti directori de reviste politice şi funcţionari ai unor instituţii ale îndoctrinării comuniste, precum aşa-zisa academie „Stefan Gheorghiu“), foştii securişti, dar şi foştii membri ai aparatului de „educaţie politică“ din armată. Aşa s-au născut publicaţii gen „România Mare“, în care au fost (şi sunt) calomniaţi toţi cei care s-au opus comunismului şi militează pentru democraţie. De la Corneliu Coposu la Doina Cornea, de la Monica Lovinescu la Andrei Pleşu, de la Dorin Tudoran la Gabriel Liiceanu, direcţia antitotalitară a fost maculată în chip sistematic. În nici o altă ţară din Europa de Est nu s-a petrecut acest fenomen al regrupării făţise a nomenklaturii şi al ofensivei virulente împotriva partizanilor societăţii deschise. Lustraţia ar fi făcut posibilă ieşirea lor, fie şi temporar, din ecuaţie. Asumarea ruşinii ar fi facilitat transcenderea culpei. Astfel stând lucrurile, adică moralmente strâmb, rămâne de văzut ce (ne) facem cu foştii informatori, mai ales cu aceia care nu şi-au recunoscut trecutul până în clipa în care au fost demascaţi de către CNSAS (ba unii nici măcar după aceea). Au ei dreptul moral de a participa la treburile cetăţii? Ce putem spune despre oameni care se bucură de recunoaştere ştiinţifică internaţională, precum Sorin Antohi ori Andrei Corbea-Hoisie? Evident, rămâne ca o rană deschisă chestiunea falsului doctorat al lui Antohi, care face cazul său diferit de cel al lui Corbea.
În primul rând, pledez pentru o distincţie esenţială: nu e acelaşi lucru să participi la un program ICR (de pildă, o şcoală de vară susţinută de câţiva respectaţi istorici germani) cu a reprezenta România de pe o înaltă poziţie oficială (cum este cazul lui Gabriel Gafiţa, actualul ambasador la Lisabona) ori cu a dirija o influentă revistă de cultură. Programele ICR se structurează în funcţie de reguli de competiţie academică, nu pe bază de biografie politică. Evident, trecutul de delator este repugnant pentru oricine are un dram de moralitate. Colaborarea cu Securitatea (mai cu seamă cea plătită în bani ori servicii) a fost o demisie etică cu efecte dezastruoase. Personal, aş aştepta din partea acestor foşti colaboratori ai poliţiei secrete un minimum de decenţă, deci curajul de a face acel pas înapoi cerut cândva de Gabriel Liiceanu lichelelor.
Nu cade în sarcină ICR să-i elimine din competiţie. ICR nu este tribunal moral. Din păcate, actele de onoare sunt prea rare în asemenea cazuri, iar fostul informator este expert în raţionalizări auto-victimizatoare. Herta Muller ar fi făcut un gest salutar şi terapeutic adresându-se unor Sorin Antohi ori Andrei Corbea şi întrebându- i ce cred ei despre felul în care îşi utilizează poziţia de autoritate culturală pentru a reveni într-un fel de prim-plan al vieţii publice. Mai puţin salutar e, totodată, gestul Hertei Muller de a-şi transmite mesajele prin detestabilul Roncea, respingător personaj de subterană. ICR nu poate funcţiona ca instanţă de cenzură morală, mai ales atunci când figuri importante ale vieţii spirituale româneşti girează cu entuziasm „reabilitarea“ celor sus amintiţi (e nevoie de exemple?). Nu trebuie uitat că foştii informatori se găsesc în poziţii influente şi prospere nu doar în lumea literară, dar şi în comunitatea sociologică, ca să nu mai vorbesc de anumiţi jurnalişti şi alte „persoane de sprijin“. În plus, cred că trebuie să fim prudenţi când vine vorba de gradele de culpabilitate: nu este nicicum acelaşi lucru ceea ce a făcut informatorul Antohi cu ceea ce a întreprins ca ofiţer al Securităţii actualul deputat PRM Ilie Merce. Este esenţial aşadar să înţelegem că nu ne putem despărţi de trecut fără a ni-l asuma, oricât de dificilă s-ar dovedi această încercare de exorcizare a demonilor totalitari.
Recomandările noastre
