Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: Despre complicitatea noastră cu politicienii
SENATUL EVZ: Despre complicitatea noastră cu politicienii

SENATUL EVZ: Despre complicitatea noastră cu politicienii

PATAPIEVICI: "Ceea ce este uluitor în ţara noastră este uşurinţa cu care se trece de la un lucru la altul."

Ceea ce este uluitor în ţara noastră este uşurinţa cu care se trece de la un lucru la altul. Asistăm, de ani de zile, la acelaşi scenariu. Ceva se întâmplă. Şi stârneşte imediat o furtună de reacţii. Toată lumea se angajează în dispute, certuri şi dezbateri. Atât de intense şi pătimaşe sunt acestea, încât ar părea că nimeni niciodată nu va abandona subiectul, până ce acesta nu va fi complet şi definitiv lămurit. Or, ce se întâmplă de fiecare dată este că, după câteva zile, subiectul moare de la sine.

Subiectul moare, agitaţia rămâne – şi anume, legată de alt eveniment, de noul eveniment, care mobilizează, întocmai ca precedentul, toate energiile, toate pasiunile, toată atenţia, toată încrâncenarea. Lumea este la fel de reactivă şi pătimaşă ca întotdeauna, dar pe alte teme, iar ceea ce este straniu este că vechile teme sunt complet uitate. Întocmai ca vechile teme, noile teme obsedează. Doar că obsesiile de ieri sunt complet uitate, în favoarea obsesiilor de azi. De fapt, ce spun eu „azi“? Vii sunt numai pasiunile de acum, din acest moment. Tot restul încetează să mai existe.

La noi, subiectele se schimbă fără să lase amintiri, iar singurul lucru care nu e doar amintire este agitaţia, care produce continuu conflicte şi ulcerări. Arţagul, capsa pusă, paraponul sunt singurele lucruri care supravieţuiesc tuturor disputele noastre. Temele, subiectele, conţinutul agitaţiei? S-au evaporat. Bilanţul dezbaterilor noastre este, de aceea, devastator: deşi nu s-a rezolvat nimic, toată lumea e epuizată; deşi s-a cheltuit o cantitate enormă de energie, nimic nu a fost nici decis, nici rezolvat, nici încheiat, nici lămurit; deşi toată lumea a părut să fie obsedată de un singur subiect, după trecerea la următorul nimeni nu-şi mai aminteşte nimic de precedentul.

Totul seamănă cu o muncă încordată, dar nu este, în fond, decât o enormă irosire de talent, timp, energie şi mijloace. În dezbaterile noastre publice, patima ţine locul seriozităţii, risipa de energie maschează absenţa realizărilor, iar amploarea gesticulaţiei se substituie conţinutului dezbaterilor, făcând din acestea un pretext pentru dezlănţuirea agitaţiei, care, în acest mod, devine unicul conţinut al discuţiilor publice. Oricât de serioasă a fost tema, mecanismul descris mai sus a funcţionat implacabil, îngropând-o sub gesticulaţie.

Indiferent că a fost vorba de morţii din Decembrie ori de victimele mineriadelor, seriozitatea subiectului nu a putut învinge superficialitatea agitaţiei. Acest comportament trădează trei lucruri. În primul rând, absenţa perspectivei: oamenii par să privească tot ce li se întâmplă ca şi când ei (împreună cu lucrurile) nu ar exista decât în prezent şi numai ca prezent. În al doilea rând, caracterul autodevorator al gesticulaţiei: noi ne comportăm în aşa fel, încât pasiunile noastre par a fi indiferente la conţinutul care le aprinde. Or, atunci când subiectele sunt indiferente, iar agitaţia ajunge să justifice şi răscumpere totul, dezbaterea nu mai poate fi morală, ci doar, eventual, spectaculoasă. Pitorescul e blestemul nostru, iar eticul carenţa cea mai dureroasă.

Să nu ne amăgim că am fi de partea esteticului. Noi nu evoluăm în pozitivitatea esteticului, ci stagnăm în negativitatea eticului. În al treilea rând, incapacitatea construcţiei: noi ne cheltuim puterile în gesticulaţie cu o asemenea convingere, încât părem a crede că agitaţia are prin ea însăşi puterea magică de a crea prin incantaţie ceea ce, cu efort şi tenacitate, nici măcar nu încercăm să realizăm cu mâinile. Credem, copilăreşte, în magia gesturilor. Nu ştim cum să construim ori ne e lene să o facem. De ce? Deoarece construcţia presupune răbdare, iar răbdători nu suntem; deoarece ne lipseşte tenacitatea, iar tenacitatea este virtutea prin care oamenii se împrietenesc cu timpul.

Noi nu ştim să ne împrietenim cu timpul şi, de aceea, suntem mai totdeauna victimele istoriei şi la cheremul celor care au ştiut să-l îmblânzească. Absenţa perspectivei se referă la timp: părem a nu şti să trăim altfel decât în prezent. Omni-voracitatea gesticulaţiei se referă la timp, deopotrivă: părem a fi blestemaţi să transformăm în formă toate conţinuturile care ni se prezintă. Iar incapacitatea construcţiei se referă tot la timp: nu ştim să facem din timpul care ne macină suportul a ceva care durează şi edifică. În toate trei situaţiile problema pe care o avem cu timpul este, în fond, poticnirea pe care o cunoaştem deja de mult, cu etica.

Politicienii ne pot spune zilnic vrute şi nevrute, pentru că între ei şi noi e o triplă complicitate, din care numai cei care fraudează au de câştigat şi de pe urma căreia cei care încearcă să nu înşele au numai de pierdut: este complicitatea generată de uşurinţa cu care ne lăsăm furaţi de gesticulaţie, în dauna conţinutului; este complicitatea care rezultă din uşurinţa cu care facem din orice un spectacol, în dauna dezbaterii; în fine, este complicitatea cauzată de uşurinţa cu care uităm să cerem socoteală, furaţi de perspectiva hedonistă de a ne pierde în labirintul pestriţ al prezentului. Dacă politicienii ne trag pe sfoară este pentru că sfoara spectacolului pe care ni-l oferă le-o ţinem noi.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News