E aşa de frumos, e aşa de superb, e aşa de unic, că îţi vine să fugi urlând.
Turismul este la fel de periculos ca şi terorismul. Este un virus care se hrăneşte din vederi, cărţi, filme cu tipi care se sărută în ploaie în faţa catedralei sau beau vin printre copaci seculari, în faţa unui castel atins de vreme exact cât este nevoie să trezească setea de autentic a omului tras în vid, la ţiplă. Nevoia inexplicabilă de a-ţi dispreţui apropierea şi de a mitifica depărtarea naşte monştri. Nici cerul, nici iarba, nici dealurile, nici pământul de sub tălpi nu le mai plac, brusc, celor care cred cu încăpăţânare că viaţa e întotdeauna în altă parte. Cu toţii suferim de această boală care ne face să simţim că suntem pe sensul de mers nepotrivit.
Că mereu merităm ceva mai bun, ceva ce sigur trebuie să existe, din moment ce s-a făcut şi un film, care sigur a fost inspirat de o carte. Abia acum am răsfoit-o. Întâi am văzut filmul, care m-a înduioşat negativ de la un cap la altul, şi care a convins majoritatea spectatorilor că soluţia unei vieţi fericite este să meargă în Provence sau în orice alt centru de pelerinaj al dreptcredincioşilor turişti. "A good year" se numeşte filmul, "Un an bun", pe româneşte. Pe scurt, un broker de mare succes moşteneşte un semipalat şi o vie în Provence, este îndrăcit de viaţa modernă, nu-şi urmează de la început calea inimii şi face numai prostii într-un peisaj superb, pe care îl preţuieşte în cele din urmă, descoperă şi dragostea, şi simplitatea şi toate celelalte clişee clasice şi renunţă la bursă şi la compania tuturor oamenilor răi şi nenorociţi. Te pocneşte plânsul de emoţie, nu alta.
Una dinrte concluziile directe este aceea că poţi duce o viaţă curată, simplă, modestă, străbătută de bucurii frust-rafinate şi eterne, numai dacă ai de la vreo 40 de milioane de dolari în sus. O altă concluzie este că această kestie, ce va fi cu siguranţă imortalizată în revistele de decoraţiuni, se poate petrece numai în locuri special amenajate, cu cotă, cu istorie şi continuu asediate de hoardele moderne de oameni prevăzuţi cu aparat de fotografiat. Mecanismul de dresaj este foarte simplu. Trebuie doar să-i arăţi omului cu card magnetic atârnat de gât o fotografie cu o bucătărie afumată, cu pahare de vin, brânză şi pâine neagră, cu scaune scorojite, cu pereţi ondulaţi, cu o grădină ciufulită şi nişte pietre vechi, pentru ca el să se repeadă să cadă în extaz pe fundalul de pal melaminat de lux, pe care singur l-a ales. Ce este uimitor la acest reflex aproape pavlovian este că oamenii nu sunt aproape deloc în stare să reproducă ceea ce admiră în mod spontan. Adică nu se înfiripă nicio relaţie logică între admiraţia pentru o uşă de stejar de 100 de ani şi uşa de termopan imaculat, alb dispensar, pe care şi-a înfipt-o rafinatul nostru în faţa preşului cu Home Sweet Home. Tot ceea ce nu fac pentru ei, toate alegerile corecte pe care le ratează sunt cu siguranţă admirabile în altă ţară, în altă lume, în alt univers, de care nimic nu îi leagă. Toate locurile frumoase, toate manierele seducătoare, stilul de viaţă pe care îl preţuiesc altminteri sunt călcate în picioare de fiecare minut de existenţă trăit de aceşti bovarici fără cusur. Şi cel mai trist este că primul reflex este întotdeauna acela de a pleca, de a dispreţui, de a nega orice legătură cu spaţiul lor nativ, care, bietul de el, oferă la nivel primar toate soluţiile. De aceea, o bună parte dintre cei care predică, să zicem, curăţenia din alte locuri, aleg totuşi să arunce orice pe stradă, pentru că oricum e un loc murdar, blestemat, spurcat şi fără perspectivă. De aici încolo, cred că este o problemă de curaj, de imaginaţie, de personalitate, să ai puterea să-ţi delimitezi un teritoriu personal pe care să-l învesteşti cu toată nevoia de libertate răsfrântă asupra himerelor de călător.
Ştiu că toţi vreţi să mergeţi în Provence şi în Austria, şi în Australia şi că nu se compară nimic cu Parisul, nici măcar snobismele noastre de începători. Am observat doar că toţi tipii înţelepţi, fericiţi sau înţelepţi şi fericiţi pe care i-am cunoscut, văzut sau citit, se străduiau destul de puţin să-şi subjuge provinciile turistice ale lumii. Spiritul şi măsura îi ajutau să poată recrea într-un spaţiu personal atmosfera unui stil de viaţă pe care trebuie doar să-l căutăm atent în codul genetic. Şi la urma, urmei, toată această luptă cu depărtarea apropiată, tehnica de a inversa ocheanul pentru a vedea cât de aproape suntem de dorinţele noastre, sau cât de diferite sunt de felul în care le formulăm, face tot deliciul. E poate doar de ales între a trăi ceea ce ţi se potriveşte şi a visa visul tuturor.
Recomandările noastre
