Începe. Săptămâna trecută, în timp ce agenţiile internaţionale de ştiri (şi de rating) trepidau pe telefoane ca să ghicească ce va fi în România până la sfârşitul anului - dacă trece moţiunea de cenzură, dacă se va ajunge la suspendarea lui Băsescu pe chestia cu legea pensiilor - mi-am dat cu presupusul că ar exista posibilitatea ca PDL să renunţe şi el la postura impopulară pe care şi-a asumat-o de vreun an şi ceva şi să sară în barca suflătorilor în trombonul durerii sociale.
În fond, Franţa va încheia 2010 cu deficit bugetar de 8%, iar Olanda peste 6%, ca să nu mai vorbesc de Spania sau Grecia, care bat în plafonul de 10%. Doar nu ne-om găsi noi mai proşti, să ascultăm de FMI şi să ne restrângem cât e plapuma; sau mai precis, s-o depăşim cu doar 5%? Un an-doi, nici n-ar fi imposibil; după aia, mai vedem, important e cine trece hopul alegerilor din 2012.
Din păcate, constat că am avut dreptate. După ce luni întregi au fost tocaţi mărunt de secţiile agitprop ale PC şi PSD-PNL (recte, televiziunile de ştiri) pentru măsurile anticriză luate şi neluate, liderii PDL fremătau oricum de nerăbdare să sucească macazul un pic mai spre popor. Aşa că şmecheria preşedintelui de trimitere a legii pensiilor în parlament, care a răsturnat maşinuţa multicoloră plină cu suspendaci, copilotată cam imprudent şi cu boxele la maximum de dl Ponta, mă tem că este doar un prim pas îndărăt de la agenda bunei guvernări.
PDL este un partid mare, cu multe aluviuni din epoci geologice îndepărtate; vezi dl Tabără, pietrificat încă din era Văcăroiu, cu viziune economică de secol XVIII şi mulţi, mulţi prieteni producători agricoli, în beneficiul cărora execută descântece şi dansuri rituale de crescut preţurile din postura de ministru. Chiar crede cineva că baronii regionali şi grupurile de interese sectoriale ale PDSL au nevoie de prea multe îndemnuri de la Băsescu ca să se prindă şi ei în lambada pro-sărăcime sau tangoul anti-FMI, importate din America Latină cea prost guvernată, atât de dragă unor lideri PSD? Sau în cadrilul marilor broaşte ţestoase Patriciu şi Voiculescu, care, într-un episod de suprarealism balcanic, au ajuns exponenţii revoluţiei tea-party în România, fluturând batistuţa de mătase de la piept pe care e scris programul de guvernare anticriză într-un punct: tăiem impozitele şi demontăm statul?
Păi ia priviţi la dl Falcă, anchetat de DNA, dar câştigător al bătăliei intestine pentru Ministerul de Interne, primar tânăr, energic şi de succes, din specia celor prezişi de preşedinte că-i vor moşteni împărăţia. Nu v-a plăcut postura de statuie pe care a luat-o deunăzi, proiectat drept făcător de istorie, în descendenţa directă a lui Cuza? Nu simţiţi deja un aer revoluţionar, bolivarian, care le ia faţa lui Mazăre şi Ponta chiar unde se credeau ei mai tari, anume în admiraţia pentru diverşi caudillo mântuitori şi sexy de peste ocean, cum probabil se pregătea şi Cuza să devină, până l-au oprit boierii constituţionalişti?
La urma urmei, există o limită în ce se poate face într-o democraţie în interes public, contra aspiraţiilor imediate ale aceluiaşi public. Dacă opoziţia şi cetăţenii sunt pentru mărirea pensiilor şi salariilor bugetare, ieşind în stradă tot mai energic în acest scop, ce-ţi mai rămâne? Explici o dată că nu-s bani, explici de două ori, dar până la urmă dacă aşa votează naţiunea, acest guvern sau altul va da drumul la tiparniţă şi va spune: după noi, potopul. Iar dacă tot e să se întâmple, nu mai bine să moară mă-ta, decât să moară mama, se întreabă, corect, şefii locali ai partidului de guvernământ? Vom vedea efectele acestor presiuni în bugetul pe 2011 - cel real, executat, nu cel planificat în acest moment cu FMI, că între proiect şi realitate se cască în România de ani buni o mare prăpastie.
La fel şi preşedintele: după ce a stat un an paratrăsnet pentru aceste necazuri cu rădăcini adânci - şi în guvernarea Tăriceanu, şi în guvernările Boc, dar şi dincolo de ele, în societate - se poate decide şi el că poate să zvârle nişte avantaje la naţiune, că doar nu dă de la el. În fond, una e să te suspende inamicii în 2007 pe un subiect popular precum anticorupţia, şi alta acum, pe o temă profund nepopulară precum tăierea pensi ilor. De ce-ar risca? Doar pentru interesul general, pe termen foarte lung, contra căruia oricum mârâie toată lumea, inclusiv aliaţii unguri şi independenţii, plus kommentariatul ofticat că i se cere cotizaţie socială ca muncitorului de rând, lucru nemaiauzit la noi nici măcar pe vremea lui Cuza cel Drept?
Aşa îmi explic întoarcerea ca la Ploieşti a preşedintelui pe tema egalizării vârstei de pensionare la bărbaţi şi femei, idee deopotrivă justă etic şi utilă pentru echilibrarea fondului de pensii. Mă tem că e doar prima dintr-o serie lungă de cedări ce vor urma. Iar dacă-i aşa, soluţia e una singură, naturală şi tot de esenţă latino, cum ne place nouă: mareea implacabilă a inflaţiei şi devalorizării, ce va lua pe sus salariile şi pensiile, inclusiv cele speciale, pe care cei din justiţie trăiesc cu iluzia că şi le-au pus deoparte pe viaţă. Ea va lovi cu precădere în cei săraci, cu venituri sau economii în lei şi va ignora suveran părerea sindicatelor şi Curţii Constituţionale.
Recomandările noastre
