Trei ore în care am stat cu ochii ţintă la ecran. Trei ore de revenire într-un trecut plin de amintiri, nelinişti, speranţe, de la acele scene din martie 1965, sumbre ca şi domnia celui care murise la nici 64 de ani, primul secretar al CC al PMR, preşedintele Consiliului de Stat, Gh. Gheorghiu-Dej, la clipa finală, când Ceauşescu se adresează sfidător şi dispreţuitor acuzatorilor săi, în decembrie 1989: "Voi răspunde doar în faţa Marii Adunări Na ţionale!".

L-am recunoscut, văzând acele secvenţe din 1965, pe Ghiţă Gheorghiu, fiul Licăi (este acolo, alături de mama sa, de surorile sale Sanda şi Mândra, luându-şi ultimul rămas- bun de la bunicul care îl adop tase). Tatăl lor real fusese Marcel Popescu, fost aghiotant al lui Bodnăraş, ministru al comerţului exterior, debarcat în momentul în care Lica a decis să divorţeze.

Până în 1965, nu şi-a putut vedea copiii, locul de părinte fiind rezervat bunicului şi celui de-al doilea soţ, inginerul Gh. Rădoi (propulsat din director la "Stea gul Roşu" din Braşov în funcţiile de ministru al industriei construc ţiilor de maşini şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri). Am vorbit mult cu Ghiţă prin 1974- 1975 despre Dej, Luca, Ana Pauker, Miron Constantinescu, Ceauşescu.

Avea propriile sale frământări, mai ales legate de asasinarea lui Pă trăşcanu, înţelesese multe lucruri. În casa de pe strada Atena (pe atunci Aleea Zoe) unde se mutaseră din vilele de la lac, imediat dupa moartea lui Dej, locuieşte acum ambasadorul Olandei. Iată-l pe Nicu Ceauşescu, probabil în 1966, pe post de înainte-mergător într-o excursie în munţi împreună cu părinţii săi. Filmul lui Andrei Ujică este formidabil deopotrivă artistic şi politic.

Estetic, pentru că reuşeşte să reconstituie mecanismele dictaturii fără a recurge la un narator omniscient, posesor prezumtiv a ceea ce se cheamă imaginara ştiinţă a determinismului retrospectiv. Se deconstruieşte ceea ce sociologul Daniel Chirot numeşte tirania certitudinii ori, spre a relua formula doar aparent ironică a lui Ken Jowitt, "socialismul într-o singură familie".

Nu avem cum şti, în martie 1965, pe baza documentarelor oficiale ori neoficiale, încotro va merge noul lider. Viitorul este incert. Totul părea posibil, măcar în apa renţă. Ori mai exact spus, totul minus democraţia.

O relaxare a vechilor metode teroriste, o reabilitare a unora dintre victimele stalinismului autohton, o continuare a liniei echidistante în polemica dintre Moscova şi Beijing, o apropiere de Occident pe linia Declaraţiei din aprilie 1964, toate acestea erau ipoteze plauzibile. O renunţare la monopolul puterii şi în curajarea unui pluralism real nu erau însă opţiuni credibile în lumea lui Ceauşescu.

Politic, filmul lui Ujică este o autopsie a dictaturii comuniste exercitată de cel pe care Fernando Arrabal l-a numit cândva "le tyr ra neau grotesque de Roumanie" (într-o scrisoare deschisă catre liderul PC spaniol, Santiago Carrillo, unul dintre susţinătorii principali ai lui Ceauşescu în mişcarea comunistă mondială).

De la momentele de grandilocvente promisiuni liberalizante din perioada 1965-1968 şi până la noua glaciaţiune de după 1971, catalizată, dar nu cauzată, de fascinaţia pentru Revoluţia Culturală din China şi comunismul şovin şi autarhic (" juche") al lui Kim Ir Sen, filmul surprinde povestea unei mari amăgiri naţionale.

Cine susţine că Nicolae Ceauşescu a rupt cordonul ombilical cu comunismul de tip moscovit se înşală. Scopul său a fost unul autonomist, a urmărit să-şi consolideze propria arie de manevră, să nu mai fie tutelat de sovietici. Urma de fapt cu fidelitate linia ultimului Dej (deşi acesta nu practicase mascaradele voievodale).

Ceauşescu era de fapt mai stalinist decat Hruşciov şi epigonii acestuia. La fel şi acoliţii săi. Nu-mi iese din memorie chipul lui Gogu Rădulescu la o petrecere de la Snagov (era probabil în mai 1965), aerele de jovialitate udată de alcool (Petru Dumitriu îl portretizează fără cruţare în romanul "Incognito", citez din memorie, "cu nasul său fie de boxeur, fie de eredo-sifilitic").

Acelaşi Gogu Rădulescu, rămas până la capăt alături de tragicomicul dictator, stând înmărmurit, cu un chip flasc de zeitate asiatică lângă un Ceauşescu decrepit în momentul citirii ultimei proclamaţii către fantasmatul popor. Acceptând fără murmur sângeroasele represalii.

Tot astfel, este emblematică altă scenă când toţi lacheii, toţi sicofanţii din mafia de la vârf pronunţă (citim pe buzele lor, scena nu are sunet) cuvântul ce exprimă deplina lor capitulare, întreaga lor laşitate servilă: "Jur". Jură şi Mizil, şi Trofin, şi Dăscălescu, şi Verdeţ, şi Iosif Banc, şi Răutu, şi Janos Fazekas, şi Lina Ciobanu, şi Virgil Cazacu, şi Po pes cu- Dumnezeu, şi Ion Dincă. Jurau pasionat, ca nişte pionieri exaltaţi, Manea Mănescu şi Emil Bobu. Va fi jurat şi Ion Iliescu…

  • P.S. Textul complet al acestui eseu va apărea în numărul pe luna august al revistei timişorene "Orizont".