Horia Roman-Patapievici: "Totul este atât de colorat şi de săltăreţ în viaţa noastră publică, încât, de amploarea excitaţiei, am devenit incapabili să mai deosebim lucrurile importante de cele nesemnificative".
Ce se spune, e spus răstit şi înfierbântat. Substanţa discuţiei nu variază în funcţie de subiect. Nici referinţele invocate. Obiceiul televiziunilor de a folosi mereu aceiaşi comentatori lasă în privitor impresia că sportul nu diferă prin nimic de economie ori de ştiinţa dreptului şi că, în fond, totul este politică, adică venalitate, luptă oarbă pentru putere, neruşinare şi furt. Nici atitudinea nu e adaptată în vreun fel împrejurărilor. Despre orice se discută, se discută cu un ton egal de ridicat, de inflamat, de ultimativ. Mediul de fundal al oricărei informaţii ori discuţii a devenit vacarmul, iar mediul, cum se ştie, e chiar mesajul. Mesajul liminar şi subliminal transmis de mediul nostru public este vacarmul. În el, totul se îngroapă; din el, nimic nu iese la iveală. În loc de informaţii, suntem bombardaţi cu vacarm.
În lumea politicii, uniformitatea de reacţie şi gestică a unui Gigi Becali la absolut orice i se întâmplă ilustrează perfect, în grotesc, uniformitatea de ton a tuturor dezbaterilor, indiferent de subiect, miză ori urgenţă. E suficient să spui politică, pentru ca moderatorii să adopte atitudinea deriziunii, iar politicienii să se pună pe pilot automat de ură, comportându- se la fel de iraţional şi previzibil precum cocoşii de luptă aruncaţi în ring. Politica românească a căpătat un sunet propriu, care e numai al ei: are monotonia sterilă, vulgară, agresivă şi exasperantă a muzicii rap. Pleacă de oriunde (stradă, tramvai, parlament, guvern) şi nu duce nicăieri. Ratingul vrea sânge, iar politicienii, în schimbul puterii, îl oferă.
Ce vrea însă publicul? Aparent, vrea ce vrea şi ratingul, de vreme ce ratingul e făcut de public, iar publicul, până la un punct, e făcut de rating. Însă numai până la un punct. Populaţia Romei o fi vrut ea circ şi pâine, dar a descoperit până la urmă că distracţia are sens numai cât timp Roma există, iar când Roma se prăbuşeşte e numai vaier, vaiet şi vacarm. Noi avem deja vacarmul. Şi, vai, cât ne place! E însă o chestiune de conjunctură cât mai e până ce vacarmul se va transforma în vaier. Conjuncturile sunt imprevizibile, însă consecinţele defectelor corect identificate nu sunt. Fiecare naţiune trebuie să-şi evalueze corect în primul rând defectele (căci cu orice calitate se poate trăi, în schimb cu anumite defecte nu). Ale noastre sunt numeroase. Periculoase, însă, în momentul de faţă, mi se par două: pierderea simţului pentru interesul naţional şi incapacitatea de a mai gândi politic.
Marea calitate a politicii tradiţionale româneşti a fost orientarea ei după ceea ce Tache Ionescu a numit „politica instinctului naţional“. Această politică e a instinctului, şi nu doar a raţiunii, deoarece se bazează pe exersarea unui soi de fler al conjuncturilor favorabile. În jungla politicii internaţionale, raţiunea trebuie să ne reamintească mereu principiile de drept şi interesele de durată: instinctul, însă, e chemat să indice sinteza instantanee dintre plierea la eveniment şi transformarea lui în ocazie, pentru a ieşi de sub vremi cu fruntea sus şi naţiunea întreagă. De fiecare dată când simţul fin pentru „politica instinctului naţional“ a lipsit (guvernelor, dar şi opiniei publice), evenimentele luate în mod eronat drept ocazii (de guverne, dar şi de opinia publică) au tras ţara în dezastru, iar pierderile teritoriale nu au întârziat. Ce văd acum la opinia publică din ţara mea este absenţa oricărui simţ pentru judecarea evenimentelor internaţionale în termeni de interes naţional. De parcă istoria ar fi încetat să se mai facă prin forţă şi violenţă, iar statele-naţiuni ar fi intrat în vacanţă; de parcă renaşterea Rusiei ca putere imperială nu ne-ar privi, iar România ar avea graniţă comună cu Statele Unite şi Australia; de parcă natura umană s-ar fi schimbat prin decretarea intrării în postistorie şi postmodernism, iar angelismul ar fi devenit vreodată politica potrivită pentru a intra, reintra ori rămâne în paradis. Omul continuă invariabil să stea sub regula enunţată de Pascal, potrivit căreia „Omul nu e nici înger nici fiară, iar cine vrea să facă pe îngerul ajunge să se poarte ca fiara“. Pierzându-şi simţul pentru „politica instinctului naţional“, românii nu se mai comportă în marea politică precum cetăţeni români, ci ca pensionari ai propriei istorii şi ca întreţinuţi ai istoriei altora.
La fel ne purtăm şi în mica politică, în chip de pensionari şi întreţinuţi - iar acesta constituie al doilea defect periculos al prezentului nostru. De circ, nu mai distingem politica de politicianism. Ne-am dizolvat în derizoriu toate instinctele şi exigenţele politice, pentru că derizoriul politicii ne-a luat ochii. Dar cine identifică politicul cu derizoriul politicii ratează şansa de a mai locui în chip democratic atât spaţiul public, cât şi spaţiul politic. Aşa cum nu vedem pericolele internaţionale, la fel ignorăm derapajul instituţional intern şi ne acomodăm cu toate consecinţele lui, majoritatea lor fiind dăunătoare democraţiei. Ne-am acomodat cu un executiv care se substituie legislativului, legiferând sistematic prin ordonanţe de urgenţă; ne-am acomodat cu punerea în mâinile Curţii Constituţionale a tuturor deciziilor politice majore; ne-am acomodat cu un legislativ care se substituie justiţiei, decizând în locul curţilor cine poate şi cine nu poate fi judecat; ne-am obişnuit cu o presă care transformă totul în vacarm, inclusiv informaţia minimală, fără de care opinia publică nu poate decât deraia, votând fie incoerent, fie periculos, fie prosteşte; ne-am obişnuit cu încălcarea tuturor regulilor, în speranţa că vom putea şi noi profita de pe urma demonetizării lor.
Pe scurt, deoarece lista poate oricât continua, ne-am obişnuit cu lucruri cu care numai oamenii care nu mai au nimic sfânt se obişnuiesc şi se acomodează. Ologi conduşi de orbi, asta suntem, societate şi presă, în România pestriţă şi agitată de azi.
Recomandările noastre
