Când raportul privind activitatea TVR, prezentat de directorul acestei instituţii, Alexandru Sassu, a fost respins de parlament, şeful ulterior demis a precizat că nu el a politizat televiziunea publică, aşa cum i s-a reproşat, ci că alţii încearcă s-o facă.

Şi imediat s-a referit la o scrisoare a primului-ministru, Emil Boc, prin care acesta îi cerea spaţiu de emisie săptămânal, la o oră de vârf, ca să informeze populaţia în legătură cu activitatea guvernului.

Nouă ne-a rămas să ne-ntrebăm: a fost această cerere a primului-ministru o încercare de politizare a unei instituţii publice sau doar o legitimă şi firească solicitare având drept scop informarea naţiunii? Este primul-ministru al unei ţări îndrituit să comunice săptămânal cu populaţia la postul public de televiziune sau e un abuz politicianist?

Ulterior, acelaşi Emil Boc a fost implicat într-o afacere mult mai pitorească, tot în legătură cu televiziunile, de data aceasta private. În cursul unei întâlniri cu presa, el a luat un microfon de la un reporter de la Realitatea TV şi s-a adresat direct telespectatorilor (neştiind că emisiunea e doar înregistrată), acuzând posturile Antena 3 şi Realitatea TV că deformează intenţionat faptele în legătură cu acţiunile guvernului. A mai spus şi că nu renunţă la spaţiul cerut la TVR, spre informarea populaţiei.

Ulterior, diverse voci din presă au acuzat gestul lui Boc de încălcare a graniţelor dintre presă şi politică sau de încercare de impunere prin forţă a unui adevăr unic.

Gestul lui Boc, scria cineva, ar fi fost echivalentul ocupării Televiziunii de către viitorul FSN în primele zile ale Revoluţiei române. Ei, cine are dreptate? Unde este adevărul în toate acestea?

Trebuie s-o spunem de la-nceput: adevărul, în sensul inteligenţei de a discerne binele de rău şi al onestităţii de a recunoaşte faptele indiferent dacă-ţi convin sau nu, adică adevărul obiectiv şi nedeformat de pasiuni şi interese, nu mai există de mult în România. Nu mai trebuie căutat nici la politicieni, nici la ziarişti.

Şi unii, şi alţii mint cu neruşinare sau cu obrajii arzând de ruşine, mint privindu-te-n ochi sau cu ochii plecaţi în podele. Şi unii, şi alţii, în grade mai mari sau mai mici, sunt rotiţe în sistemul minciunii. De la rotiţe nevinovate (bieţi ziarişti, proletari ai condeiului, care se tem să nu-şi piardă slujbele în vremurile acestea de catastrofă a mediilor şi-a presei scrise) până la roţile cele mari ale angrenajului afaceri-politică- medii, minciuna, în sensul deformării conştiente, direcţionate a faptelor şi-a interpretării lor, a cuprins şi anchilozat întregul sistem nervos al naţiunii.

Nu mai contează azi ce e adevărat. E adevărat ce spune patronul. E adevărat ce-ţi aduce pâine pe masă. E adevărat ce spune partidul cu care ţii, fiindcă aşa ai apucat, ca un suporter al lui Dinamo sau Steaua. E fals, automat, tot ce spun adversarii politici.

În cazul concret al altercaţiilor dintre Boc şi presă, lucrurile sunt simple ca bună ziua: dacă ţii cu Băsescu, automat are dreptate Boc. Dacă ţii cu Voiculescu şi Vîntu, proprietari ai televiziunilor respective, are dreptate presa.

În primul caz, primul-ministru e populist, agresiv, abuziv. În celălalt caz, televiziunile sunt mincinoase şi sperjure. Şi, vai, amândouă cazurile spun câte-o jumătate bună de adevăr!

Aşa e, politicienii şi ziariştii sunt, în majoritatea lor, corupători şi corupţi într-un cerc vicios rostogolit la nesfârşit. Să nu-mi vină cineva acum să vorbească despre „libertatea presei” care, vezi-Doamne, ar fi în pericol prin gesturile lui Boc. Alţii sunt violatorii libertăţii şi conştiinţei presei noastre, şi toată lumea îi ştie.

Iar Boc să mai stea şi pe-acasă, nu numai în studiouri de televiziune. Nu explicaţiile şi rapoartele lui vor redresa economia românească şi vor da oamenilor de lucru.

„Apărăm diversitatea punctelor de vedere”, am mai auzit în legătură cu acest caz. „Să nu vină Boc să ne dea unicul adevăr la televizor, mură-n gură, săptămână de săptămână”. Sunt perfect de acord cu pluralitatea punctelor de vedere. Doar să fie competente şi oneste.

Nu pot accepta că negrul e alb de dragul diversităţii opiniilor. Nu pot înghiţi minciuni travestite-n „păreri alternative”. Nu avem, în acest moment, un mecanism de discreditare a celor care mint, de compromitere a celor ce-şi vând opiniile celui ce plăteşte mai bine.

Mecanismele morale, ca şi cele ale justiţiei, ca şi respectul faţă de sine şi faţă de alţii, s-au înecat de mult în clisa ţesăturilor de interese.