Mircea Cărtărescu: "Anul 2009 a început prost, cu criză, cu scandaluri financiare, cu împrumuturi împovărătoare, cu previziuni de restrângere economică şi şomaj în masă."
Atmosfera e întunecată, oamenii sunt deprimaţi, simţim cu toţii mai mult ca oricând urâţenia lumii în care trăim. Mai chinuitor decât toate rămâne gândul că totul ar fi putut fi altfel, că ne-am fi putut bucura acum de viaţă, de prosperitate şi tihnă, chiar şi de primăvara asta care şi azi, ca şi altădată „nu-i decât o copie”. Zarurile au căzut însă prost, începând de la Revoluţie încoace, într-un şir de aruncări nefericite care ne fac să ne zbatem azi, neputincioşi, în acelaşi coşmar pe care-l trăim de două decenii încoace. S-a perindat la conducerea ţării practic tot spectrul politic, au fost în fruntea ţării tot felul de oameni, mai democraţi sau mai autoritari, s-au încercat cele mai diverse variante de guvernare. Consecinţa este că, dincolo de vorbele mari şi bătăile cu pumnii în piept, suntem tot pe ultimele locuri în Europa la toate capitolele, de la sănătate la kilometrii de şosele construiţi, de la justiţie la investiţii, de la salarii la speranţa de viaţă. Agonizăm în continuare în coada clasamentului, perpetuă lanternă roşie a lumii civilizate. Ce să mai facem?
Ce să mai încercăm? Rând pe rând am discreditat toate drapelele, toate sloganurile, am pierdut încrederea în toate personalităţile. Boala noastră s-a dovedit una de sistem, nu una localizabilă şi tratabilă. Sistemul este bolnav şi nu reuşeşte să-şi iasă din marasm. Căci noi nu trăim nici în lumea civilizată, nici în capitalism: adevărul e că nu ne-am desprins încă, mental, de vasalitatea otomană, agravată de Fanar şi de dictatura comunistă. Restul este vorbărie-n vânt.
Avem în acest an ce se anunţă mizerabil două evenimente politice importante. Primul sunt alegerile pentru Parlamentul European. Se ştie că românului puţin îi pasă de ele. Se scontează că participarea la vot va fi printre cele mai slabe din Europa, în jur de vreo 16 procente. Totuşi, se spune, aceste alegeri sunt importante ca test intern, pentru evidenţierea raporturilor de forţe dintre partidele şi forţele politice de la noi. La un procent atât de mic de prezentare la urne, însă, mă-ntreb ce relevanţă mai au ele chiar şi ca test intern. Se vor duce la vot mai cu seamă cei din mediul urban, cu o mai ridicată conştiinţă civică şi de apartenenţă europeană, adică votanţii PNL, UDMR şi o parte dintre suporterii PDL. Votanţii PSD-ului n-or să se deranjeze pentru îndepărtata Europă, şi astfel estimarea raporturilor de forţe interpartinice va fi viciată. Candidaţii sunt şi ei cum a dat Dumnezeu, atât de amestecaţi, că nici nu ştii ce să mai zici. O greşeală mi se pare candidatura Elenei Băsescu, deşi n-am nimic cu ambiţioasa fiică a preşedintelui (presa a sfâşiat-o cu ferocitate gratuită pentru „succesurile” ei, un mizilic faţă de „pă”-urile şi „dă”- urile lui Oprescu sau formulările de tipul „omul care l-am văzut” ale lui Tăriceanu). Dar în contextul actual numai suspiciunea de nepotism la nivel înalt ne mai lipseşte, în rest, le aveam pe toate.
Urmează alegerea preşedintelui, care va aduce în ring câţiva challengeri ai titularului Băsescu. Dacă va candida, preşedintele en titre are prima şansă, oricine i-ar fi adversarul. Popularitatea sa, e drept, s-a erodat pe parcurs, mai ales la loviturile mediatice tot mai concertate, dar probabil că a rămas suficientă ca să-i asigure victoria în alegerile viitoare. Sentimentul meu e, însă, că Traian Băsescu n-ar mai trebui să candideze. Timp de cinci ani, el a dus un război de uzură cu sistemul, iar acest război fără învinşi şi învingători ne-a uzat până la urmă pe toţi, şi poate cel mai mult pe preşedinte însuşi. Privind înapoi, nu-i pot reproşa nimic. Dar nici nu pot trece la activul său realizări clare. N-am făcut niciun pas înainte, ne-am năclăit mai departe în corupţie şi-n scandaluri de toate felurile. Dacă Băsescu n-a reuşit, e pentru mine cea mai limpede dovadă că nu se vrea şi nu se poate.
Mă-ntreb ce resurse şi ce perspective de viitor, pentru încă cinci ani de preşedinţie, ar mai putea avea preşedintele actual, prizonierul mai curând decât liderul, azi, al unei uriaşe coaliţii gen racul, broasca şi o ştiucă? Oferta sa mi se pare epuizată, duşmanii săi - din ce în ce mai mulţi şi mai eterocliţi (de la securiştii notorii la mulţi intelectuali rafinaţi, uneori într-una şi aceeaşi persoană). Curând, coaliţia se va sparge şi va reîncepe dihonia politică. Ce sens mai are, pentru un om integru ca Băsescu, s-o ia de la capăt cu grajdurile lui Augias, o rânire fără sfârşit?
Dacă Traian Băsescu nu va mai candida, drama alegerilor se va transforma în farsă şi carnaval. Ne vom pricopsi cu vreun Geoană sau Crin Antonescu, ori cu eternul independent Oprescu. Lucrurile vor reintra în normal în mica şi pitoreasca noastră provincie otomană, în care ne simţim cu toţii atât de bine.
Recomandările noastre
